Lectură critică (Close reading)

Șapte ani după moartea lui Shakespeare, colegii lui, John Heminges și Henry Condell, au adunat opera lui într-un volum in folio, publicat în 1623, cu următoarea mențiune: „To the great variety of readers” (Se adresează marii majorități a cititorilor). Ceea ce ei doreau să spună era: „Citiți-l, așadar, mereu!” Ei gândeau în paradigma secolului al XVII-lea, când cuvântul „variety” însemna varietatea tuturor cititorilor și se referea la cei care știau, cel puțin, să silabisească; dar ideea lor e valabilă și pentru cititorul secolului al XXI-lea. Cei ce-l citesc pe Shakespeare au fost și sunt cititori avizați, prin cititori avizați înțelegându-se lectura și înțelegerea textului. Lectura avizată înseamnă curajul de a pune întrebări despre context și text.

Scopul respectivei abordări este de a-l încuraja pe cititor să-l „recitească” pe Shakespeare, în ciuda greutăților privind înțelegerea vocabularului (această chestiune a fost discutată în revista „Caiete Silvane”, în nr. 213/octombrie 2022, p. 14-15, de către semnatarul acestui articol). În contextul culturii actuale, care se bazează predominant pe vizual, mai degrabă, decât pe scris, lectura înseamnă, în sens larg, „construirea” înțelesurilor cu ajutorul semnelor care nu au nevoie să fie tipărite pe o pagină. Un semn vizual poate să fie mai revelator decât cuvintele, deoarece Lady Macbeth știe, când îl întâlnește prima dată pe soțul ei, după confruntarea cu vrăjitoarele, că „Fața ta … (my thane), este ca o carte unde bărbații/ Pot citi lucruri ciudate”. În această scenă, cuvintele comunică interpretarea a ceea ce se vede. Frumusețea limbii lui Shakespeare e vizibilă doar prin folosirea metodei lecturii critice directe. Pentru cititorii moderni ai acestor texte, care au fost scrise acum 400 de ani, există pericolul de a înțelege greșit sensurile cuvintelor. Întâlnim cuvinte care și-au schimbat sensul, ca de exemplu cuvântul „modern”, prin care Shakespeare dorea să spună „obișnuit”, „comun”, sau jocuri de cuvinte de laudă cu sensuri obscene și cuvinte aluzive care vizează aria politică, religioasă, socială, care pentru noi nu au niciun sens.

1. Lectura în context

Lectura operei lui Shakespeare începe și se termină cu cuvintele tipărite pe pagină, dar ca să fie eficientă, lectura nu poate avea loc într-un vacuum. Textul face parte dintr-un context. Cuvintele folosite de Shakespeare fac parte dintr-un text dramatic, scris anume pentru a fi prezentat pe scenă și înțeles de un public care este în continuă schimbare de-a lungul timpului. Auditorul din acele vremuri era obișnuit să asculte predicile religioase care țineau ore în șir, și, indiferent că erau educați ori nu, erau atenți la structura discursului și la detaliile verbale, la care noi nu mai acordăm importanță. Lectura analitică ne pune pe un picior de egalitate cu ei, în sensul că putem opri discursul ca să ne întoarcem pentru unele detalii, care ar putea să fi scăpat atenției publicului de atunci. Totuși, noi nu putem citi textul lui Shakespeare așa cum am citi un poem sau un roman. În primul rând, fiindcă e o piesă scrisă pentru scenă și un anumit teatru.

Opera dramatică și cea narativă folosesc ca tehnici de bază povestea/narațiunea, și, la fel ca poemele lui Shakespeare, piesele de teatru folosesc măsura și ritmul, adeseori într-un limbaj metaforic, dar, prin faptul că sunt piese dramatice, ele se desfășoară într-un interval de timp (două ore), fapt ce nu se întâmplă cu un roman sau cu o poezie. Structura este crucială și „unde” reprezintă elementul structural (locul) unde se spune ceva, iar „ce” reprezintă povestea ce se spune în acel loc. Din punct de vedere semantic, cuvântul „see” (a vedea) apare atât la începutul, cât și la sfârșitul piesei King Lear (Regele Lear), dar acesta are sensul pe care i-l conferă regele muribund, examinând fața Cordeliei și rugându-i pe cei prezenți să privească la buzele ei, așa cum a făcut când a jurat că el nu va avea o astfel de frică, „nor shall ever see/ the face of hers again” („N-o să-i mai vedem fața niciodată”, tr. n.), (1.1, 264-5). Peste toate plutește un aer ironic, o ironie care se schimbă în tragedie prin cele văzute și nevăzute, undeva între sensul real și cel metaforic.

Într-o piesă contează foarte mult cine vorbește și cui. „Obișnuit” înseamnă ceva diferit spus de Gertrude, asigurându-l pe Hamlet că moartea tatălui său este în ordinea naturală a lucrurilor, față de cuvântul aruncat înapoi către mama sa: „Ay, madam, it is common, that is crude” („Ei, doamnă, este ceva obișnuit, adică crud”, tr. n.), de către Hamlet (1.2, 22-4). Diferența măsoară prăpastia dintre atitudinile lor. Hamlet folosește aici cea mai mare schimbare de registru dintre toate personajele piesei. El folosește, ca atare, un limbaj diferit pentru oameni diferiți. La fel face și Prince Hol când vorbește cu tatăl său, King Henry IV – până când el însuși devine rege – și un altul când vorbește cu Falstaff și tovarășii lui de taină. Interacțiunea dintre personaje poate să producă transformări, așa cum limba personajului Othello se apropie de limba folosită de Iago sau când Enobarbus, romanul, loial, este motivat de memoria Reginei Egiptului, Cleopatra, la Cydnus, să țină o cuvântare (Antoniu și Cleopatra, 2.2, 196-224). Dar dacă relația dintre limbă și personaj este importantă, trebuie, de asemenea, să fim conștienți că cerințele de ordin tematic și estetic necesare piesei ca un întreg ne pot face să nu acceptăm caracterizarea.

2. Contextul cultural-teatral

Piesele lui Shakespeare au fost scrise pentru teatru și ceea ce se aude nu poate fi separat de ceea ce se vede. Așa că, în mod clar, cuvintele au un rol primordial. Ele au un impact emoțional, în legătură cu o scenă pe care nu o vedem deloc, așa cum se întâmplă în descrierea făcută de Gertrude despre înecul Ofeliei (4.7, 137-54). În acest caz, cuvintele au o putere emoțională, de a crea ceva care se vede și nu se aude, precum descrierea făcută de Edgar unei stânci inexistente, al cărei vârf poate fi locul de sinucidere în orice moment (Regele Lear, 4.6, 1-27). În monologurile lui Hamlet, indicarea mișcării gândirii, care are loc în mintea personajului, este acțiunea care are loc în mintea lui. Lectura critică presupune conștientizarea felului în care anumite condiții speciale și convenții ale teatrului din epoca respectivă îi influențează textele.

Percepția că „toată lumea e o scenă” („all the world is a stage”) stă în spatele numelui teatrului „The Globe” (Globul), pentru care Shakespeare a scris. În Iulius Caesar, care este, probabil, prima tragedie care s-a jucat la Teatrul The Globe, suntem martorii uciderii lui Caesar și, totuși, acest fapt devine în cuvintele lui Cassius, o scenă importantă „pentru a fi jucată de mai multe multe ori pe tărâmuri inexistente, încă și limbi necunoscute” („a lofty scene to be acted over,/ in states unborn and accents yet unknown”, tr. n.). Nu exista decor în sensul modern al zilelor noastre. Ideea de loc necesar unei piese este redată cu ajutorul cuvintelor (al limbii), cum ar fi: „un interval plin de zgomote/ Și muzici cu aer parfumat” („…an isle full of noises/ Sounds, and sweet airs”, tr. n.), în Furtuna (3.2, 130-1). În fiecare piesă există un loc unde se petrece acțiunea, în Roma sau în Egipt (în Antoniu și Cleopatra), sau în Pădurea Arden (în Cum vă place), Illyria (în A 12-A Noapte) și Veneția (în Neguțătorul din Veneția); toate aceste locuri au o importanță, din punct de vedere tematic, dar nu același lucru se-ntâmplă din punct de vedere geografic și al condițiilor meteo sau al autenticului istoric, ca elemente emoționale și morale. Condițiile din Danemarca sunt descrise în primele rânduri ale piesei Hamlet: „Acest vânt rece/ Și mi-e rău la inimă” („The bitter cold,/ And I`m sick at heart”), spune Francisco (1.1, 9). Piesele se jucau la lumina zilei, la Teatrul Globe, doar limba avea rolul de a produce efectele de lumină la scurt timp după invocarea lui Lady Macbeth: „Come sick night and pall thee in the dunnest smoke of hell” („Vino, noapte densă și fii tu fumul cel mai negru al iadului”, tr. n.) (1.4, 48-49).

Sosirea regelui Duncan la castelul familiei Macbeth devine un moment memorabil de liniște și lumină. „This castle has a pleasant seat. The air/ Nimbly and sweetly recommends itself” („Acest castel are o poziție frumoasă./ Aerul, dulce și înmiresmat se recomandă de la sine”, tr. n.) (1, 1.6, 1-2). Dar întunericul domină lumea interioară și exterioară a familiei Macbeth.

Atunci când citim textul trebuie să fim conștienți de modul cum acesta a fost influențat de condițiile sociale și politice ale vremii. În cazul lui Hamlet, de exemplu, se pare că Shakespeare a decis că „piesa în întregime ar fi mult mai reușită fără solilocviul Prințului” din actul IV, scena 2. Shakespeare nu și-a considerat textele ca fiind proprietatea sa spirituală, ci ele aparțineau trupei de teatru.

Schimbările privind stilul lui Shakespeare pot fi judecate atât ca efect, cât și cauză a schimbărilor din interpretarea actorilor elisabetani, într-un spațiu variind de la un stil formal la unul informal. Limba dintr-o piesă ca Titus Andronicus cere o abordare declamatorie specială ca stil. În piesele mature par a fi gândurile, ideile și vocile personajelor (Stanley Wells, op. cit., p. 395). Hamlet îi instruiește pe actorii trupei ambulante cum să declame rolurile și modul de a juca rolul, care „holds as… ‘twere the mirror up to nature” (Hamlet 3.2,20), („scopul teatrului, al cărui rost a fost și este să-i țină lumii oglinda în față”, trad. de Leon Levițchi și Dan Duțescu, Editura Univers, București, 1986, p. 375). Textul poate deveni o astfel de oglindă, care ne dă posibilitatea să urmărim felul diferit în care mintea se mișcă în direcția actului uciderii lui Brutus (în Iulius Caesar), sau în Othello, sau în Macbeth.

Shakespeare a fost fericit să-l vadă pe Richard Burbage, ca mare actor, jucând aceste roluri. Dar cine poate spune că nu textele au fost cele care l-au făcut pe el un mare actor?

Lectura critică nu ne va duce spre interiorul lui Burbage, dar ne va permite să pătrundem în lumea artei lui Shakespeare. Acceptând ideea de a înțelege cel puțin unii factori determinanți, interni și externi, care condiționează textul, ce scop are lectura avizată a cuvintelor din fiecare piesă? Cred că are un rol foarte important.

Bibliografie generală

The Complete Works of William Shakespeare, edited by W.J. Craig, M.A., London, 1992, VIY 7L D .

Leon Levițchi, Studii Shakespeariene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

Shakespeare: An Oxford Guide, edited by Stanley Wells and Lena Cowen Orlin, Oxford University Press, 2003.

Note: Citatele din piesele lui Shakespeare sunt din The Complete Works of William Shakespeare, editat de W.J. Craig. M.A., publicat de Magpie Books, 1992.

¹ John Heminges (1566-1630) și Henry Condell (1576-1627), actori și editori ai primei ediții in Folio, din 1623, a lui Shakespeare; există un grup statuar dedicat lor în Londra.

² Shakespeare: An Oxford Guide, edited by Stanley Wells and Lena Cowen Orlin, Oxford University Press, 2003, p. 391-409.

³ Macbeth 1.5 60-1, The Complete Works of William Shakespeare, edited by W.J. Craig. M.A., published by Magpie Books, 1992.

⁴ Pentru studiul dedicat pe larg acestei probleme, a se vedea Studii Shakespeariene, de Leon D. Levițchi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, capitolul I, p. 4-45.

⁵ Richard Burbage (1567-1619), unul dintre cei mai renumiți actori ai teatrului „The Globe”, care a interpretat marile roluri din piesele lui Shakespeare.