Monica Săvulescu Voudouri, Ca o trompetă, felia de pâine ardelenească

Îi venise ideea asta de multă vreme. Crescuse în ea, de la o zi la alta. Totdeauna căutase momentul prielnic. Când să‑ți aduni toate forțele. Să te simți capabil.

A deschis robinetul. Și‑a trecut mâinile prin șuvoiul de apă. A luat un pahar. Adică… așa… Vorbea singură, fără glas. Vasăzică, e ca și când curge apa la robinet. Și‑o lași să curgă. Până când vezi că se umple paharul. Și‑atunci? Ce faci atunci? Închizi robinetul. Gata. Pare atât de simplu, că‑ți vine să râzi. (Și chiar a tras un mic hohot, făcându‑i cu mâna un semn de adio urâtei aceleia grase care‑o privea din oglindă. Și care acum se retrăgea parcă într‑un întuneric compact.) N‑a aprins lumina. A pus doar paharul pe pipăite pe marginea chiuvetei. Și tot pe pipăite a descoperit alături, într‑un nécessaire al regățeanului, aparatul de ras. Un aparat simplu, cu lame…

Întâi a simțit o durere cumplită. Un urlet fără glas în tot trupul, care parcă i‑ar fi luat foc. Oare așa se pleacă? De parcă ar da naștere, din nou, în dureri?… Apoi, ca într‑un film, undeva pe o băncuță sub un arțar… Sebi… uniforma ei de școală ruptă pe sâni… și… ce ciudat… un cățel pe care l‑a luat în brațe, fiindcă scâncea… sfâșietoare tandrețe…

*

Domnului Ciprian i s‑a părut că râde cineva, în spatele lui. S‑a uitat spre ușa de la baie, de unde s‑a auzit sunetul acela ciudat. Dar la baie era lumina stinsă. Deci nu era nimeni. A dat televizorul mai încet, să vadă dacă nu cumva zgomotul ecranului îl acoperea. Nu. Probabil i se păruse.

Peste vreo oră au venit din vecini copiii. Înainte de‑a intra ei în baie, el s‑a ridicat de pe canapea. Să apuce să se ducă primul pentru toaleta de seară. Fiindcă ei, după cum le era obiceiul, lălăiau cu orele până să se potolească și să se retragă în camera lor. Unde e mama? a întrebat băiatul. Sau bunica, mă rog. Oricare din ele. Să ne mai dea ceva să mâncăm.

Ni s-a făcut foame.

Căutați-le în camera lor, a spus regățeanu’. Și s‑a îndreptat spre sala de baie. Până să ajungă la comutatorul din hol, i s‑a părut că în dreptul ușii era o pată. Chiar a călcat cu papucii de casă cu tălpi subțiri în ceva vâscos. A aprins lumina. Și‑a început să tremure din toate încheieturile. Voia să strige, dar din gâtlej nu‑i ieșea niciun sunet. Stătea holbat la pata de sânge care se prelingea pe sub ușă din baie.

*

Mortzi, Bubu, Daria… nu mai erau capabili de nicio reacție. Rămăseseră toți cu ochii în pământ. Tăcerea pusese stăpânire pe colțul de cameră în care doar câteva becuri erau aprinse, de sus din plafon.

În lumina lor Daria și‑a deschis poșeta. Și‑a scos din ea un plic. Părea un plic mai vechi. Din plic a scos o scrisoare. (Hârtie ruptă dintr‑un caiet de școală.) Și, cu un glas care parcă nu mai voia s‑o asculte, i‑a dat citire:

Draga lelii,

Află de la mine că îs bine și sănătoasă, care sănătate ți-o doresc și ție de la bunul Dumnezeu.

Și mai vreau să-ți spun numa’ atâta, c-o fost la noi în alszeg mare năcaz. Fiindcă unguroaica ceea frumoasă, de-ați umblat voi la școală cu ea, și-o făcut sama. Fugit-o regățanu’ cu ea în brață pă deal, la spitalul cel nou. Da dejaba. S-o stâns.

Și-ți scriu cu tătă durerea,

Lele-ta, Rodovica.

*

Vă rog să mă iertați, dar trebuie să stingem lumina.

Ca prin vis au auzit‑o pe fata de la bar care vorbea o engleză perfectă. Da – a repetat ea, va trebui să stingem lumina.

Cum? a întrebat Bubu, parcă sculat din somn.

Ce anume să stingeți? s‑a dezmeticit Mortzi.

Da, desigur, puteți s-o stingeți! – Daria, deși glasul îi era atât de slab, că nimeni n‑a auzit‑o.

Pe geamul din dreptul colțului de încăpere în care se așezaseră ei încă de la primele ore ale serii se vedea soarele.

… Și se închide și localul, le‑a spus bărmănița. Fiindcă eu am fost în serviciul de noapte. Dimineața se deschide restaurantul de la etaj. Pentru micul-dejun.

Au urcat toți în holul mare cu liftul de serviciu. La recepție era același băiat tânăr și serviabil dinainte c‑o seară. I‑a privit mirat. Mai ales de faptul că păreau toți abătuți, cu privirile în pământ. Clienții care peste noapte rămâneau să consume la barul de la subsol veneau de acolo sau zdruncinați de beție, țipând și făcând scandal, sau veseli peste măsură. Băiatul stătuse, așadar, cu grijă atâtea ore, pentru colega lui cea tinerică, știind‑o acolo o noapte întreagă. Ea, odată ieșită din lift, parcă prinsese aripi. Părea sigură pe ea de‑abia acum, în lumina zilei. Era frumușică, cu părul împletit într‑o coadă pe spate, cu mersul săltat.

Carmen, ai stins lumina?

Băiatul de la recepție o strigase în momentul când ea dădea să iasă pe ușile mari, din sticlă, spre stradă.

Da, am stins-o. Tu, Marcele, nu ieși din tură?

Nu mi-a venit încă înlocuitorul. Ăsta-i Claudiu.

Mereu aceeași poveste.

În fața recepției, unde își așteptau cheile de la camere, Daria, Mortzi și Bubu rămăseseră consternați. Faptul că auzeau în holul mare de la intrarea unui hotel elegant din Milano vorbindu‑se românește li se părea o iluzie auditivă. Fiecare credea în sinea lui că e un efect al nopții nedormite. Și‑al poveștilor grele pe care le depănaseră ei ore și ore în șir. Ei, cei reîntâlniți peste zeci de ani. Ei, copiii din alszeg, care își evocaseră anii din România. Ei… care de mult nu mai erau însă aceiași. Fiind totuși aceiași.

Cum, a murmurat Bubu, nevenindu‑i parcă să creadă, dumneata vorbești românește?

Da, i‑a răspuns băiatul de la recepție, privind totuși cu oarecare rezervă în jur. Da. Și eu, și și Carmen suntem români. Și nu numai noi. Mai sunt și alții angajați în hotelul ăsta. Și la barul de sus. Și și la restaurant, unde șefa de sală e nevasta mea. Suntem mulți aici. Ca peste tot, de altfel. În tot cartierul. În tot orașul. În toată Italia. Unde se pare că zilele astea se va schimba legea. Noi, românii, fiind într-un număr atât de mare, vom fi declarați prin lege o minoritate a statului italian.

Și de ce nu ne-ai spus asta în primul moment? Doar ne-ai auzit că vorbim între noi limba țării tale. Știți, a spus Marcel, uitându‑se circumspect în jur, nu facem caz de asta. De faptul, adică, așa cum v-am spus, de-a fi de altă etnie. Mai ales cei angajați în servicii publice sau la patroni. Nu ni se pune-n vedere să renunțăm la limbă. Dar e și-o problemă de recunoștință. N-am venit aici să le scoatem ochii cu etnia noastră. Nici nu văd ce profit am avea.

S‑a lăsat un moment de tăcere. În care tânărul părea că încearcă să le scruteze expresia. După care, tot el a continuat:

Mă iertați, poate că dumneavoastră vedeți altfel lucrurile. M-am uitat și eu, de curiozitate, în pașapoartele pe care vi le-am înregistrat. Doar două mai sunt românești. Deci, ceilalți sunteți și dumneavoastră care pe unde. Știți ce înseamnă să fii străin. N-am simțit-o asta la noi acasă. Eu sunt dintr-o comună din Transilvania. Păi acolo trăiam toți la grămadă. Din această pricină nu ne-a fost greu să ne adaptăm aici. Totuși, nu vrem să ieșim în față cu faptul că suntem de altă etnie. Ca și când ne-ar fi cu ceva obligați…

Vă doresc în continuare un sejur plăcut, a mai spus Marcel în engleză, afișându‑și zâmbetul profesional. Fiindcă din lift cobora o familie gălăgioasă cu geamantane și cutii de cadouri de firmă, îndreptându‑se spre recepție.

Da, o altă etnie… da… o altă etnie… uite, peste ani și peste meridiane… te confrunți cu etnia… doar că a celor din neamul tău… care nu‑i oropsesc pe localnici… sau poate… nu, băiatul acela, Marcel… și fetișoara devenită spre dimineață sprințară, după ce o noapte îi străjuise la bar… frumușica aceea care prinsese culori la ieșirea din tură, Carmen, sau cum o mai cheamă… vorbitorii aceștia de limbi străine… care deveneau acum, la mii de kilometri de țara lor, o etnie în neamul altui popor… și mai apoi copiii acestora… care vor trăi altă istorie, sau oricum, o istorie privită dintr‑o altă perspectivă…

Etnia… cuvântul care‑i schimbase ei viața… în care se poticnise complet nepregătită… într‑o lume unde se aștepta cel mai puțin… Și care, în alt timp și‑n alt loc, vizibil sună a doagă…

Ei, românii ăștia din Italia, care în scurt timp vor deveni o minoritate, o parte, adică, constitutivă a populației țării. Deși sunt de altă etnie… Ei fiind, de fapt, ceea ce sunt, astfel încât nimeni nu‑i va mai putea numi cu alt cuvânt. Fără să le treacă prin cap să se simtă insultați de asta.

Bubule, de ce să nu poți, adică, să-i spui unei mâțe mâță? îl întrebase odată pe Bubu.

Poate pentru că, o derutase total răspunsul lui Bubu, mâța aceea vrea să crezi tu despre ea că ar fi altceva, și nu mâță…

Tovarășul, îi spusese atunci șeful ei din televiziune, e de altă etnie. Or, tu ți-ai permis…

Dar, oare, nu vom deveni toți niște simple etnii în curând? Etnii ale unui imperiu paneuropean. Care ia în zilele noastre naștere… Pe teritoriile unite ale altor imperii, deja ruinate. Aici, acum, acasă, pe micul continent…

Ieșită din lift, Daria nu mai nimerea să potrivească defel cartela, pentru a deschide ușa camerei ei. Oricâte încercări făcea, aceasta se încăpățâna să refuze comanda. L‑a sunat pe Marcel la telefonul mobil.

Please, can you help me…

Pe coridor, prin dreptul ei, se îndrepta spre lift un grup de englezi. Coborau, probabil, la micul‑dejun. Unde vor fi întâmpinați de o șefă de sală, care și ea… how can I help you?

A încercat să se odihnească preț de câteva ore. N‑a luat‑o somnul. Sau, și dacă ațipea câteva secunde, prin fața ochilor îi treceau Mokuska… Și Sebi… Și Pițu… Și Bubu… Și Mortzi… Cu felia de pâine ardelenească ținută în mână ca o trompetă. Ieșind pe porțile mari în stradă. În zona de la capătul podului de fier peste apele Crasnei. Acolo unde se întâlneau ulița românească cu cea ungurească și cu cea evreiască.

Îi vedea clar, ca într‑un film. Un minut, două.

După care imaginea se ștergea.

Volum aflat în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, sub egida Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.