Trecură vreo două-trei zile cu tot felul de informații destul de controversate. Tudor se bucură când reprezentantul IGO veni și-i înmână cheile de la chicinetă. Făcură împreună inventarul spațiului. Rămase însă dezamăgit după ce făcu primii pași într-un holuț în care trebuia să te apleci cu grijă ca să te poți descălța.
Presupusa bucătărie era o fâșie de un metru pe vreo trei pași cu ciment pe jos. În afara chiuvetei, care era până în geam, nu încăpea mai mult de un aragaz, fiindcă ușa deschisă obtura cam o treime din spațiu. Ușa din dreapta dădea înspre un dormitor mic, unde abia aveai loc să te învârți.
Tudor înțelese de îndată de ce fusese evacuat fostul profesor, de fapt un maistru instructor de la liceul din oraș. Parchetul era aproape putred și emana un miros înecăcios. Profund mișcat de starea așa-numitului apartament, dar care figura și în acte „chicinetă”, pe drept cuvânt, Tudor nu se putu abține să nu-l întrebe pe funcționarul de la IGO de ce a ajuns spațiul acela într-o asemenea stare:
– Și noi am rămas cruciți când, anul trecut, am făcut inspecția spațiilor din acest bloc, unde toți locatarii stau cu chirie și majoritatea sunt veniți din alte zone ale județului sau chiar din afară. O apropiată a tovarășului maistru, care-i mai spăla rufe contra cost, mi-a spus mai cu jenă că se îmbăta foarte des, după ce l-au părăsit nevasta și copilul, și când intra cu greu în apartament, se urina din mers; uneori termina înainte de a ajunge la baie.
Baia era extrem de mică, de ultim rang, ca un L întors și teșit pe latura mai lungă, fără geam, doar cu o încropire ca gură de aerisire, prin interiorul căreia treceau de fapt țevile de la canalizare.
În stânga băii se mai afla un spațiu care semăna mai mult cu o cămară de alimente, cel puțin asta era impresia lui Tudor, poate și pentru că pe jos erau împrăștiate mai multe sticle și borcane, unele având în ele încă rămășițe din conținut.
Chiar dacă ar fi fost aranjat, în spațiul respectiv nu puteai înghesui mai mult decât un pat de copil, eventual cu unul etajat. Îi apăru în față această imagine, gândindu-se probabil la cei doi copii ai săi și la modul cum va reuși să gestioneze cât mai bine spațiul acesta, care numai spațiu nu putea fi numit.
Funcționarul de la IGO se simți puțin jenat de această situație și îi promise lui Tudor că dacă vrea să facă reparațiile necesare îl poate ajuta cu o echipă, chiar de a doua zi. Cum Tudor nu cunoștea pe nimeni să-l ajute, a fost chiar încântat de propunere și a acceptat bucuros.
*
Miercuri seara, înspre ajunul Crăciunului, Tudor le făcu o vizită surorii și cumnatului său în Zalău pentru a se pune de acord cu câteva lucruri ce țineau de ajutorul pe care trebuiau să-l acorde părinților. Fiind destul de în vârstă, trebuiau aprovizionați din când în când cu tot felul de lucruri trebuincioase care nu se găseau în sat.
Printre altele, cumnatul îl supuse unui tir de întrebări pe Tudor, legate de zvonurile auzite. Insistența cumnatului nu venea neapărat din curiozitatea expresă cu care-l dotase natura, cât mai mult pentru că avea niște nedumeriri legate de ceea ce i se întâmplase cu vreo două zile în urmă.
Îi povesti lui Tudor că l-a sunat un fost coleg de la Facultatea de Drept, care acum era procuror-șef în Timișoara, și despre care nu mai știa nimic după întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății. Îl rugase, dacă poate, să-l primească pentru câteva zile la el, deoarece simte nevoia să iasă din oraș.
Văzând că nu-l mai sună înainte de a veni, îi spuse că s-a învrednicit să-l sune el pe tovarășul maior, însă la celălalt capăt al firului era tot timpul ton de ocupat.
În timp ce cumnatul îi relata cele întâmplate, gândul lui Tudor călători spre satul natal unde îi rămăsese mezina, la părinți, până la vacanța de iarnă. Deși fusese la ei în duminica în care putea circula, i se făcu dor de fiică, poate și pentru că evenimentele și informațiile pe care le primea îi bulversau modul de a acționa și de a se comporta. Era un tip de om sigur pe sine, dintr-o bucată, fără compromisuri și ascunzișuri.
A simțit nu o dată pe pielea sa că nu întotdeauna îi este favorabilă o asemenea atitudine, dar nu se putea desprinde de etichetă.
Reveni la realitate numai după ce cumnatul recurse la al doilea apel cu întrebarea ce-l frământa:
– Să fie oare o coincidență?
Întrebarea rămase cumva suspendată în arealul posibilului ei răspuns, deoarece Tudor făcu doar o grimasă, ridicând ușor din umeri. Confidențele lor se terminară în coadă de pește. Știa fiecare dintre ei că timpul le va răspunde într-o oarecare măsură, ori va pune lacăt pentru ca venele istoriei să sângereze mai puțin.
*
Discuția cu cumnatul său îi mai trase o linie pe tabla însemnărilor din ultimele zile. Își dorea ca zilele să se scurgă mai repede, să se poată mobiliza pentru lungul drum pe care avea să-l facă la fostul loc de muncă.
Lucrurile mai mari, mobila și strânsura de aproape un deceniu, îi rămăseseră la Galați, iar în vacanța de Crăciun își propusese să-și aducă „zestrea”, acum că primise și un spațiu locativ. Dorința lui era motivată și pentru că de-abia aștepta să părăsească spațiul acela cu ploșnițe și cu mucegai în care fusese găzduit de Casa de copii până la rezolvarea situației. Peste toate acestea, dorința cea mai motivată o avea pentru reunirea familiei.
Plecase de la cumnatul și de la sora lui oarecum împovărat, poate pentru că cenzura destul de acut nebuloasa în care se afla. Suferea și pentru faptul că depindea foarte mult de mrejele sistemului și nu se simțea defel în largul lui, mai ales că neputința se repercuta asupra familiei.
Își smulsese soția din locurile ei natale, unde oamenii trăiau și aveau cu totul alte mentalități, alte obiceiuri, iar acum parcă vedea mai bine drumul dezrădăcinării și urmările ei. Era conștient și convins că urmașii lui direcți, băiatul și fetița, nu vor suferi prea mult, copiii fiind entitățile care se acomodează destul de repede chiar cu ambientul necunoscut.
Nu aceeași situație era cu Maia. Conștient fiind de acest lucru, se zbătea să-i aducă mai repede lucrurile cu care se obișnuise, ca să mai diminueze din starea generală de încordare.
Afară era destul de rece, ba chiar aspru. La intersecția spre Cehu Silvaniei îi făcu cineva semn cu mâna, dar preferă să rămână singur cu gândurile lui.
Cum motorul torcea liniștit, mușcând ușor din fâșia cenușie, lăsând în urmă doar întunericul, gândul lui Tudor se întoarse din nou în satul natal. Un sat de munte, aproape de Stâna de Vale, o fâșie de aproximativ un kilometru printre munți cu aripile întinse peste râul Iada.
Își aminti de discuția cu bătrânul, mai mult de insistența acestuia și supărarea pe care o avea că Tudor nu prea știe ce se întâmplă, nici în afară, nici înăuntru. Bătrânul asculta în fiecare seară Europa Liberă și credea cu sfințenie în discursurile de acolo. Ba, mai mult, îi cunoștea pe toți, chiar cu tabieturile lor.
Când văzu că nu are sorți de izbândă cu Tudor, că nu pleacă urechea la spusele lui, se simți dator să spună și el ce crede:
– Tudore, țara nu merge bine. Trebuie neapărat o schimbare, dar cine s-o dreagă, că voi dormiți în papuci. Îmi pare rău că n-am mai multă carte, că nu înțeleg toate ce se spun acolo. A bună seamă, spune-mi, ce-s alea agenturi străine, că despre asta se vorbește acum, și despre tovarășul Ceaușescu, că vrea să-și facă bancă internațională…
În zadar se chinui bătrânul să-l urnească pe Tudor în discuție, că, așa cum proceda de cele mai multe ori, puse capac frământărilor tatălui său:
– Lasă, tată, că mă informez și, când vin în vacanță, stăm de vorbă.
În sinea lui nu a fost chiar indiferent la ceea ce-i spusese tatăl. Știa că bătrânul a fost mai tot timpul reacționar, cu o poziție destul de dură pentru soarta și viața pe care a avut-o.
Poate că genele acestea transmise și lui îl făceau să renunțe adesea la spiritul tolerant, și nici nu putea reacționa altfel, după ce petrecuse un deceniu departe de locurile natale, de cei care-l ajutaseră să devină „domn”, cum îi plăcea mamei lui să spună.
*
Trecură cele câteva zile până la vacanță, fără ca Tudor să se mai frământe prea tare. Se gândea mai tot timpul la drumul pe care urma să-l facă de-a lungul țării. Nu era prima dată când făcea acest lucru, dar acum parcă avea o strângere de inimă.
Vinerea spre Crăciun puse în rezervor benzina pe care o economisise de ceva timp și porni către satul natal ca să-l lase pe Doruk, fiul lui, la bunici. Se gândi că odată ajuns va trebui să se țină de promisiunea făcută bătrânului, însă parcă și el aștepta oarecum momentul, aproape convins că tatăl lui s-ar putea să-l surprindă cu informații pe care el nu le deținea. Nu se înșelase defel. Bătrânul era pus la punct cu aproape tot ce se întâmplase, de la Europa Liberă. Îi povesti cu entuziasm despre Timișoara liberă, de parcă fusese și el acolo, dar se vedea că are o rezervă pentru ceea ce ar putea urma la nivelul întregii țări.
Cu toate că se bucura pentru oaza de libertate care se întrezărea, nu a fost de acord cu această atât de riscantă călătorie a lor de-a lungul țării. A încercat să-l convingă pe Tudor să mai aștepte până se liniștește furtuna.
Când a văzut că nu are nicio șansă, a apelat la coarda sensibilă, copiii. Tudor a încercat să-l convingă că de fapt tocmai pentru ei o face, să nu mai sufere că nu au măcar strictul necesar.
Și-a pregătit mașina cu tot ce credea că este util pentru o călătorie în condiții de iarnă. S-a simțit mai în siguranță când, după ce a umplut rezervorul care era modificat pentru a încăpea o cantitate mai mare de combustibil, i-a mai rămas preț de o canistră.
Combustibilul reprezenta problema permanentă a celor care dețineau un mijloc de transport. Unii se mulțumeau și cu rația pe care o primeau, mai ales cei mai în vârstă. După ce a verificat dacă nu a uitat ceva, și-a ridicat privirea spre cer, cerând protecție divină: „Ajută, Doamne!”
Fragment din nuvela „De la Vest… la Est!”, care va face parte din volumul de proză scurtă, aflat în pregătire, „La braț cu destinul”.
+ There are no comments
Add yours