Scrisoare unei mame

Dragă mamă a mamelor,

Aș putea să-ți spun mamă supremă, dar unii ar crede că vorbesc despre Mama Geea, cea născută după Chaos, când eu mă gândesc la tine, mama obișnuită să facă ordine în orice haos. În mitologia și istoria popoarelor sunt atâtea mame celebre, de la Regina mamă a Vestului din China antică, la Maica Tereza de Calcutta, din zilele noastre, care nu a fost mamă biologică, ci o călugăriță total dăruită cauzei. Dar eu vorbesc cu tine, mama eroină rămasă necunoscută.

Îți voi spune mamă simbol, ție, care ai acceptat ca din carnea și sângele tău să naști fii și fiice, să-ți lași deoparte ori măcar pe un plan secund viața, interesele, preocupările pentru viața, interesele și preocupările celor născuți de tine. Unde ești? Ce mai faci? Chiar dacă sunt zile calde, frigul de peste noapte sigur stârnește dureri în oasele tale, cele deformate de sarcini, de nașteri, de muncă, de cărat sacoșe, prunci, bărbați neputincioși, părinți îmbătrâniți și slăbiți de puteri. De unde ai putere să te trezești în fiecare dimineață, când abia ai apucat să dormi puțin, cu gândul la ce a rămas nefăcut, la ce va trebui să rezolvi mâine, dar mai ales la ceea ce nu poți reuși. În special cu ceea ce e important, grav uneori.

Te întreb pe tine, mamă care nu mai găsești înțelegere și mângâiere de la cei din jur, ce te face să deschizi ochii, să privești răsăritul de soare și să o iei de la capăt, când cei pentru care ți-ai da zilele și chiar o faci, te privesc cu dispreț sau indiferență? Și tu, mamă care te însoțești cu singurătatea și te hrănești din bucuriile fiilor, ce frumuseți îți înseninează privirea și ce-ți face inima să vibreze de fericire? Ori pentru tine s-au sfârșit? Dar tu, mamă care ți-ai îngropat copilul, ce te-a ajutat să nu te arunci pe tine în pământul acela? Balsam, rană, ce sunt amintirile? Luăm din fiecare zi ceea ce ne-a durut și acoperim răni mai vechi cu unele noi, până când devenim cu totul un monument viu al durerii, cu cicatrici la vedere. Oare există mame fericite?

Poți tu să-mi spui câte zile au fost doar ale tale de când te numești mamă? Întreb nu privind la ultimii 25 de ani din viața mea, ci la tine, una din cele multe. Îți știu preocupările din grupurile de mămici de social media, te știu din autobuze și troleibuze, din trenuri și avioane, din sălile de așteptare ale spitalelor și cabinetelor medicale, de pe coridoarele tribunalelor, de pe aleile cimitirelor, din magazine, din cartiere. Da, pe tine te cunosc. Mama care aleargă de la serviciu la cumpărături, din bucătărie la patul părinților, de la întins și călcat rufe la asistat copiii la teme, voi sunteți eroinele neștiute. Statul te umilește cu alocații mizere pentru copii. Soțul te umilește adesea cu violența, cu bețiile, cu nevoile și preocupările personale. Angajatorul te ține tot mai mult la muncă, încât săptămâna de muncă e cea mai lungă din Europa. Funcționarii te umilesc cerând mereu acte suplimentare și te plimbă prin toate birourile după câte o ștampilă. Politicienii te mint, te momesc, îți promit ceea ce știu că nu vor face niciodată. Și tu îi crezi. Copiii îți promit că vor veni mai des să te vadă, deși știu că munca îi doboară și abia mai găsesc și ei putere să trăiască uneori. Dar tu îi crezi.

Nu v-am uitat pe voi, mamele care nu ați primit darul maternității, dar ați adus în casele voastre copiii abandonați de cele care n-au avut destulă iubire. Ați avut voi. Mai știu că multe ați născut după ce copiii adoptați au trecut de câțiva anișori, semn că iubirea împărtășită celor singuri e la mare preț. Nu-i așa că micuții ce n-au crescut în pântecul vostru încep să semene cu voi?

Cu femeile ce-și abandonează copiii mi-e greu să vorbesc. Poate că vina e împărțită, căci câte sunteți singure cu adevărat? Aveți în jur pe alții care n-au știut să vă învețe ce presupune maternitatea. Pe voi, care ați lăsat copiii în grija altora sau v-a trecut prin minte s-o faceți, vă compătimesc pentru golul din suflet, căci n-ați avut cine să vă însoțească pasul spre împărtășirea unei bucăți de pâine.

Și totuși, spre cine se îndreaptă mâna care ajută? Spre cine gândul mângâietor? Cine are nevoie de doctorul sufletelor și al trupurilor dacă nu mama cea uitată, neglijată, needucată, singură, agresată, mințită, trădată. Cuvintele mele ar trebui să poată suplini măcar o clipă, atenția, grija de care ai tu nevoie. Poți să-mi scrii, să mă oprești pe stradă și să-mi spui că ți-e greu. Cere-mi un vers de mângâiere și din puținătatea priceperii mele voi căuta ceva. Din cât am apucat eu să învăț, din experiența mea maternă, voi ști să șterg o lacrimă, să dau un sfat bun. Cel puțin va fi cineva să-ți asculte durerea, să-ți îngâne plânsul, căci mașină de plâns sunt eu și-ntre pereții ratărilor mi-am dus multe din zilele mele.