Recent, în timp ce mă luptam cu praful adunat pe șirurile de cărți din biblioteca familiei, am dat peste două „cărticele” de lingvistică românească, destinate, prin urmare, exprimării corecte, scris și oral. Prima, cu paginile îngălbenite de trecerea timpului, redactată de Fulvia Ciobanu și Lidia Sfârlea: Cum scriem, cum pronunțăm corect; Norme și exerciții, Editura Științifică, București, 1970; a doua, Alexandru Graur: „Capcanele limbii române”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976. Este o dovadă succintă a preocupărilor firești pentru impunerea normelor de utilizare a limbii române curate, armonioase, corecte din punct de vedere ortografic și ortoepic. Sublinierile din loc în loc mărturiseau faptul că citisem sârguincios și, neîndoielnic, aplicasem recomandările autorilor în relațiile mele profesionale. Doar obținusem licența cu o lucrare din domeniul lingvisticii generale.
Citesc și citez din studiul cunoscutului lingvist Al. Graur, care scrie astfel în ultimele două paragrafe (p. 88): „/…/ ocazii de a greși se ivesc la tot pasul; adevărul este că nimeni nu e în întregime ferit de ele. Pentru a nu stâlci limba, prima măsură de luat este să ne cultivăm în general; /…/ a doua treaptă este studierea gramaticii, a ortografiei și, în general, acordarea unei atenții susținute la ceea ce spunem și mai ales la ceea ce scriem. /…/ Ar fi normal ca în fiecare casă să se găsească un dicționar normativ și să ne deprindem a-l consulta de câte ori se simte nevoia. /…/ Mai mult decât toate însă ne poate feri de greșeli deprinderea de a vorbi și de a scrie nepretențios, așa cum se exprimă în general oamenii culți, care nu socotesc că au nevoie să caute expresii bombastice (care sunt de multe ori greșite) pentru a speria lumea cu știința lor.”
Cei mai mulți vorbitori ai limbii române știu că Dicționarul explicativ (DEX), în variantă clasică, tradițională, pe hârtie, sau online, este un instrument care s-ar cuveni să facă parte din dotarea oricărei familii angajate instinctiv, sau apriori, în procesul de asimilare/îmbogățire individuală a vocabularului limbii materne, astfel încât să ieșim, mai mult sau mai puțin lejer, de sub stăpânirea maladivă a defectelor de limbă. De pildă, tentația răspândirii facile a truismelor. Acestea, la rândul lor, sunt structuri glisând frecvent în componența unor limbaje speciale, cum, bunăoară, argoul și jargonul.
Conform dicționarelor, truismul este un „adevăr banal care nu merită să fie spus”, „loc comun”, „platitudine”, „prozaism”, „lipsă de originalitate” (DEX online). Iată câteva exemple: „Dacă nu ar fi fost mort, ar fi în viață”; „În condițiile potrivite soarele răsare”; „Munca e muncă, odihna – odihnă!”; „Eu sunt cine sunt”. După perioada de acomodare la cele mai recente mijloace de comunicare, a crescut într-un ritm spectaculos numărul utilizatorilor de telefoane mobile, tablete, laptopuri (într-un cuvânt – device-uri), începând cu preșcolarii mici și terminând cu octogenarii. Este de înțeles bucuria miraculoasă de-a reuși să conversezi video cu prietenii, rudele (amici și… inamici) de la mii de kilometri distanță. Bănuim că unii dintre posesorii acestora nu fac „efortul” de-a consulta dicționarele online.
Unul dintre defectele stilistice subordonat truismului este tautologia, definită ca o greșeală de limbă constând în „repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte, cerc vicios, pleonasm…”. Diferențele dintre tautologie și pleonasm sunt atât de firave, chiar și în definirea lor, încât nu merită o atenție deosebită. Câteva exemple sunt suficiente pentru a ne descreți frunțile: „Solistul cântă un cântec”; „Fratele meu urcă sus în podul casei”; „Știu eu ce știu”; „Copiii avansează înainte pe culoar”; „Ieși afară!”; „Taci din gură!”; „A înviat din moarte!”
Două fenomene lingvistice percepute de oarece timp, taxate de către lingviști ca erori, sunt popularizate fie în direct, pe viu, fie prin intermediul televiziunii: folosirea pronumelui relativ „care” și expresia comparativ-asociativă „de genul acesta”. În primul caz, pronumele nu mai este perceput ca flexionar, în ipostază adjectivală, pe de o parte, sau se omite forma de acuzativ cu prepoziție (cu „care”, de „care”, pe „care”, în „care”). În cazul expresiei, este vorba de comoditate și supunerea dezinvolt-ludică la modelul „chique” (șic); „ceva de genu’!”
Apariția și răspândirea internetului oferă pământenilor de pretutindeni deplină libertate de manifestare. Prin intermediul programelor, al motoarelor de căutare, portalurilor, site-urilor etc., oricine este interesat, inspirat, ambițios, să posteze imagini sub diverse forme, printre care și texte de toate genurile, multe încărcate cu greșeli gramaticale, ortografice, pleonasme și cacofonii, fără grijă. Îngrijorarea-mi pare inutilă, pentru că unora dintre aceștia nu le pasă, alții își materializează caracterul și lipsa de educație civică prin intermediul vocabularului impregnat cu amenințări sau, în cel mai fericit caz, aluzii obscene, iar a treia categorie îți blochează accesul la adresa personală.
+ There are no comments
Add yours