Cu gîndul mereu la ceea ce am avut (sau nu am avut), la ceea ce am putea avea, pierdem din vedere tocmai ceea ce avem. Ceea ce avem în prezent s-ar putea să fie suficient pentru ceea ce ne este necesar. Căci necesitatea este doar o măsură sui-generis a dorinţei. „Slavă preafericitei Naturi care a făcut ca lucrurile necesare să fie uşor de atins şi ca lucrurile greu de atins să nu fie necesare” (Epicur).
Mai bine să fii mulţumit realizînd puţinul decît să fii nemulţumit nerealizînd preamultul. Fericirea este o proporţie justă între dorinţe şi necesităţi, între putirinţe şi „dorinţa de dorinţe”, cu o sintagmă tolstoiană. Nefericirea – faptul de a-ţi face din dorinţele pantagruelice şi sibaritice necesităţi. Ne propunem preamultul, absolutul, doar pentru ca ulterior să ne plîngem că nu îl putem realiza, nefericindu-ne cu metodă. Nu eşti sărac cît încă mai poţi face un bine şi nu eşti bogat cînd nu mai poţi face, pentru bogăţie, decît răul. Doar văzîndu-le multele neajunsuri ale unora dintre cei bogaţi se pot bucura şi alţii de îndeajunsul puţinului pe care îl au. Eşti bogat atunci cînd, oricît ai avea, indiferenţa faţă de ceea ce ai rămîne constantă. Săracul care ştie că oricît ar avea nu va fi niciodată suficient a scăpat deja de sărăcie. (După cum una este să dăruieşti din multul inutil şi alta să dai din puţinul necesar). Dacă cineva ar ajunge să posede toată lumea şi-ar da seama că, de fapt, nu posedă nimic. La fel cum este o nebunie să mai doreşti ceva după ce nu mai ai nevoie de nimic, să ai doar pentru că poţi avea, să posezi doar de dragul posesiei, aplicînd doar „o filosofie a tubului digestiv”. „Căci comorile pot submina mintea de multe ori, dar mintea care nu este subminată de comori poate trăi mai uşor şi mai liber fără nici o comoară” (Sf. Augustin). Ca atare, înţelept este acela care poate transforma un neajuns într-o binefacere. Înţeleptul ştie să se îmbogăţească nu doar cu ceea ce are, ci chiar şi cu ceea ce nu are. Totuşi, diferenţa e că din starea de bogat poţi fi oricînd sărac, pe cînd din starea de sărac nu poţi fi oricînd bogat.
Sărăcia şi bogăţia – două moduri opuse de a sfida relativismul normalităţii, două modalităţi antitetice de a ne raporta la ceea ce nu avem. Tindem să acumulăm în exterior pe măsura golului interior. Poţi obţine totul doar în măsura în care nu doreşti nimic. „Am înţeles că un om poate avea totul neavînd nimic şi nimic avînd totul” (M. Eminescu).
*
Bancurile şi băşcălia au constituit, în trecutul totalitar, forma eroismului nostru naţional, felul nostru de a ne lua scepticismul peste picior, dar şi o atitudine cu valenţe psihanalizabile, de terapie socială, un duios evazionism existenţial, modalitatea noastră balcanică de a da cu tifla istoriei. Bancurile au reînceput să circule cu un picior în nostalgia trecută şi cu altul în hilarităţile prezentului, căci prima reacţie la maleficiile oricărei realităţi e aceea de a „face haz de necaz”, şi nu exersarea unei postulări inexorabile. Numai să nu ne vină să rîdem cînd ar trebui să plîngem. Or, şi mai grav, să nu ne prăpădim de rîs în timp ce chiar ne… prăpădim.
*
Să trăieşti senin într-un deplin paralelism cu lumea, în confortul marginalităţii, retras total în exordiul şi armonia propriei singurătăţi – iată o posibilă cale adiabatică de a-ţi prezerva datele ipseităţii. Cele mai multe contacte sociale îţi afectează personalitatea, te contaminează cu dorinţe deşarte şi cu ambiţii de turmă. Poţi fi tu însuţi doar cînd foloseşti lumea ca simplă vecinătate, ca rezonanţă a unei aperturi proxime. Cît spectacol egomorfic conţine retractilitatea, inactivitatea, statul pe gînduri, faptul de a nu face – cu atîta profit cogitativ – nimic în mod imperativ. Ce miracol poate fi, chiar şi pentru o secundă, propriul tău absolut meditativ, propria abisalitate interogativă în care nu mai încape nimeni şi nimic. Dacă ar intra intempestiv în această lume interioară, chiar şi Dumnezeu s-ar simţi stingher şi inutil. Căci „niciodată nu sînt mai puţin singur decît atunci cînd sînt doar cu mine însumi şi nu sînt niciodată mai ocupat decît atunci cînd nu fac nimic” (Cato cel Bătrîn).
*
Condiţia sine qua non a oricărei uniri este diversitatea, pentru că problema unirii nu se poate pune decît într-un registru adversativ, contradictoriu. Unirea este punctul nodal al forţelor ambivalente care se provoacă stimulativ, pragul care face posibilă adeziunea şi fuziunea contrariilor, alăturarea şi sintonizarea diferenţelor – coincidentia oppositorum. Menirea unirii e aceea de a pune diversitatea la lucru, de a crea premisele unei alterităţi stimulative. Viaţa este aglutinarea tuturor contradicţiilor care o fac posibilă. Limita unităţii absolute este moartea. Fiecare moarte demonstrează inutilitatea vieţii. Am trăit, am murit. Rămîn restant cu o înviere – aşa ar putea suna un posibil epitaf.
+ There are no comments
Add yours