Salonul 12. Povești neterminate

Calc cu grijă pe coridorul pustiu al spitalului și repede găsesc salonul 12. Deschid ușa încet, ca nu cumva să deranjez pe cineva, și mă izbește un miros puternic de medicamente, specific spitalului.

În salon sunt aliniate patru paturi, iar trei dintre ele sunt ocupate. Salut abia șoptit, pentru că doamnele par adormite, deși una cu căciulă pusă peste baticul prins sub bărbie, freacă abitir ecranul telefonului.

Mă așez în patul liber de lângă geam și mă bucur că astfel pot avea privilegiul aerului curat, ce vine din spatele spitalului umbrit de câțiva copaci stufoși.

– Daʼ ce boală ai, dragă? mă surprinde întrebarea directă a doamnei care avea patul lângă al meu și care mi s-a părut că doarme.

– Cu mine vorbiți? am îngăimat eu întorcându-mă spre ea.

– Cu dumneata, că dumneata ești nouă aici. Noi, celelalte, ne cunoaștem bolile.

Pentru o clipă mă uit să văd dacă nu cumva ne cunoaștem. Nu, nu-mi era cunoscută. Avea un păr bogat, scurt și alb, ce-i înconjura fața ca o aureolă. Chipul îi era luminat de un zâmbet frumos.

– Se pare că am ceva probleme cu inima! îi răspund eu cu bunăvoință.

– Apoi cu inima cam toți avem ceva probleme, că ea, biata, tot adună de toate, și bune și rele, și le cară ca pe niște saci plini cu pietre. Apoi când se satură, ne pune jos. Mă străbate un fior la această perspectivă sumbră într-un loc al suferinței.

Zicând acestea se culcă din nou, închide ochii și își așază mâinile cruce pe piept. O privesc înfiorată. Nu-mi place poziția ei, dar nu pot să-i spun, ca să nu o supăr.

Mă foiesc în jurul patului. Așternutul este alb imaculat. Ezit totuși să-l ating. Deschid noptiera să-mi așez lucrurile. Vreau să o dezinfectez, dar mă uit pieziș spre doamnele celelalte, să observ dacă nu cumva mă văd și dacă nu mă cred o ciudată. Nu. Pe niciuna nu o interesează ce fac eu.

– Am vrut să ațipesc un pic, dar nu pot, spune din nou vecina mea de pat.

Celelalte două se ridică într-un cot, bucuroase că pot continua discuțiile.

– Foarte bine, doamna Valerica! No, spune cum o fost? o provoacă femeia care avea patul aproape de intrare.

– Dumneata Maria, nu te mai saturi de povești! se întoarce Valerica spre ea râzând. Pe toate vrei să le știi, de-a fir a păr. Curiozitatea strică la frumusețe, dacă mai are ce să strice la noi, râde femeia pe care o chema Valerica.

– Păi dacă povestești așa de frumos! Apoi cu frumusețea, las-o în truda ei, că i-o trecut vremea. Am fost și noi oarecândva, vorba aceea: „Fost-am mândră când am fost / N-am fost fasole de post!” Daʼ dumneata nici acum nu ești de lepădat, doamna Valerica, gratulează cea care poartă numele Maria.

După o scurtă pauză se reia discuția de la un moment la care, se pare că nu se pusese punct.

– Apoi nepoata mea o făcut facultatea de profesoară, daʼ o zis că nu vrea să stea la mila nu știu cui, să-i dea un amărât de salar, ci își face ea bani câți vrea. Și și-a deschis un salon de acela în care le pictează pe doamne, mai ales pe mirese.

În timp ce vorbește, deschide telefonul și le arată tuturor o fotografie cu o tânără frumoasă și excesiv de „îngrijită”.

– Daʼ ce păr frumos are! se minunează Maria, privind spre doamna care avea patul între ele.

– No, spune dumneata Anuța, nu-i așa că-i frumoasă?

– Da, are păr frumos! aprobă Anuța, cea cu căciulă peste batic, uitându-se admirativ la poza din telefon.

– No, daʼ părul nu-i tot al ei. Șuvițele acelea mai deschise sunt puse de ea, precizează Valerica. Și-o pus șuvițe, sprâncene și gene, și-o pictat frumos fața, că doară cu de astea se ocupă acuma. Io i-am spus că-i frumoasă așa cum o dat-o Dumnezeu, daʼ ea o zis că nu poate trăi fără astea, așa cum nu pot eu trăi fără aer.

Ascult și mă gândesc. Întotdeauna raportez ceea ce aud la propria mea persoană. Hm! Poate că și mie mi-ar lipsi ceva șuvițe, gene mai voluminoase și mai lungi, un pic de culoare în obraji. Deschid aplicația de pe telefon și încep să-mi recompun imaginea. Phi! Iese o femeie pe care nu o cunosc. „Asta nu sunt eu!” Părul vâlvoi, genele ce umbresc jumătate fața, sprâncenele scrise după tipar… O persoană ireală, frumoasă, dar nu sunt eu. Abandonez detașarea mea și ascult povestea doamnei Valerica.

– Și o avut fata asta atâția pețitori de te minunezi. Daʼ ea nu s-o putut hotărî pe care să-l aleagă. Îmi tot spunea: „Mamă, mie îmi trebuie unul cu bani. Eu nu vreau să tânjesc după rochii și pantofi de firmă, după bijuterii scumpe și după vacanțe în locuri exotice. Eu n-am să-mi pârlesc mâinile la aragaz, ca tine, nici nu vreau să mă spetesc la spălat și călcat. Vreau bani! Înțelegi? Vreau bani! Vreau unul cu bani mulți și zile puține”. Doamne, mă uitam la ea și mă gândeam: „Oare cu cine am făcut-o, că nu seamănă cu neamul nostru!” No, și într-o zi o venit acasă cu un arab și mi-o spus: „Io cu acest om mă mărit! Îl cheamă David”. Am rămas ca o statuie de piatră. Îmi venea să o scarmăn de cap, daʼ cum să mă apuc să o bat între el?

În salon s-a așezat un moment de liniște. Devenisem curioasă. Îmi venea să râd la unele replici ale doamnei Valerica. Auzi întrebare: „Oare cu cine am făcut-o pe fiica mea?” Hi, hi, hi! Chiar nu știa? Ei bine! Sigur că întrebarea avea rostul de a sublinia că în familie toți erau echilibrați, numai ea o luase razna, dar eu mă gândeam la sensul propriu al cuvintelor. Oare ce fel de mămică ar fi aceea care ar putea să pună o astfel de întrebare de-adevăratelea? N-am îndrăznit să râd decât în gând.

Maria rupe tăcerea cu o poveste asemănătoare știută de ea: „O vecină s-a măritat cu un arab și și-a schimbat inclusiv portul. Umblă cu o grămadă de haine, unele peste altele, și cu broboada aceea pe cap, oricât ar fi de cald”.

– Haide și termină povestea, Valerica! Tu, Maria, poți să spui mai târziu povestea ta, încearcă Anuța să facă ordine.

Valerica nu se lăsă rugată prea mult, așa că se ridică din nou pe marginea patului, luă telefonul în mână, verificând ceva, apoi reîncepu povestea.

– No, dʼapoi David al nostru nu era așa! El a făcut facultatea în România și nici nu se gândește să plece de aici. Cică îi place mămăliga cu brânză și cu jumări prăjite. Apoi ce să mai zic de plăcinte! Le mănâncă cu ochii!

Și de data aceasta imaginația mea trece la sensul propriu al cuvintelor și îl văd pe domnul individ cum își vâră plăcintă în ochi, să nu-i fie de deochi.

– El îi de acela cu calculatorul, dar și-a făcut echipă de construcții și câștigă tare bine, continuă Valerica. Apoi i-am lăsat să se căsătorească. N-am avut ce face! Nu i-am putut despărți. Nici nu m-am luptat să-i despart, ca mai târziu să nu-mi reproșeze că i-am distrus norocul. Că am vrut, că n-am vrut, s-o măritat cu el.

– De câtă vreme îs împreună? întreabă Anuța.

– De șase ani, și Dumnezeu să fie lăudat, că mai bine nu putea fi. Mi-a îmbrăcat fata în aur. „Phi! Mă gândeam eu. Cam greu de purtat haine de aur! Este totuși un metal. Oare aurul atrage fulgerele? Cred că da! Uf! Riscant! Eu n-aș experimenta asta!” Gândurile mele jucau țonțoroiul alăturea cu povestea doamnei Valerica. Apoi David al nostru și-o adus aici un prieten din Sri Lanka și o cumpărat împreună 100 de hectare de pământ de șes. Vor să facă acolo oarece stațiune. O adus muncitori de la ei.

– Daʼ oare îi bine că în țara noastră au cumpărat pământ?

– Daʼ de ce să nu fie bine? îi răspunde Valerica, tot cu o întrebare, Mariei. Și-o îngrădit pământul lor și n-au treabă cu oamenii din sat.

– Da, poate, numai că își fac țară în țara noastră. Asta este tocmai cum ar veni un străin să-și facă gospodărie în curtea mea. Ori mie nu mi-ar plăcea asta.

Îmi venea să o felicit pe Maria, dar nu voiam să intru în discuție, ca să nu o supăr pe Valerica și să nu fiu socotită anti-globalizare, că aș putea fi sancționată de inteligența artificială a unora. Femeile tac și fiecare se întoarce la gândurile sale. Eu încerc să intru în ritmul lor. Nu pot. Mă simt stingheră, am senzația că am devenit invizibilă. Tac și mă gândesc. Lumea și timpul își au ritmul și dimensiunile lor. Uneori timpul trece încet și mângâietor, ca umbra unor aripi peste ape limpezi, alteori se târăște ca o reptilă grea și feroce, prinsă în vârtejul apelor tulburi. Lumea este uneori un loc pustiu, alteori o grădină înflorită. Dar florile, florile sunt atât de efemere, ca frumusețea, de altfel.

Mă așez pe marginea patului și încerc să mă obișnuiesc cu atmosfera în care va trebui să trăiesc o vreme. Mi-am ordonat cărțile pe noptieră, alături de flaconul cu apă, și mă gândesc să mă bucur de prezența lor.

În salon însă reîncepe discuția. Cum Victorița dădea semn că nu mai vrea să continue discuția, femeia, îmbrăcată într-un capot viu colorat, era foarte preocupată de felul în care arată, motiv pentru care, din când în când, deschidea noptiera și se privea într-o oglindă rotundă și mică.

– În tinerețe mi-am bătut joc de viață, pentru că am crezut că voi fi mereu tânără. Și n-am fost urâtă și nici proastă. Am fost naivă. M-am măritat la 19 ani, că m-am temut să nu treacă vremea și eu să nu apuc un capăt de lume.

Anuța își deschide sufletul și nu-i pasă că „dă tot din casă”. E atât de ușor să te confesezi unor semeni străini, pe care nu-i vei mai întâlni vreodată. Mă gândeam și gândurile mele se desprind mereu de mine, au viața lor intimă și autonomă, iar asta face parte din structura mea intimă, din destinul meu. De altfel, am și o bună doză de superstiție în legătură cu ceea ce trebuie păstrat în suflet și ceea ce trebuie eliberat prin confesiune. Cred că ceea ce spui se desprinde de tine, se duce, se risipește, și astfel ai scăpat de o povară. Ceea ce păstrezi însă îți determină vârstele.

– M-am măritat să scap de tutela părinților. Eram deja domnișoară, dar nu dispuneam de propria mea viață, de câștigul meu. De la 18 ani am început să lucrez, dar când luam salariul, îl puneam tot pe masă acasă, la părinți. Mă bucuram dacă îmi lăsau mărunțișul. Mai aveam trei frați mai mici și trebuia să contribui la creșterea și educarea lor, de parcă erau și ai mei. Oamenii toarnă copii, dar nu se gândesc cum o să-i crească, ce condiții le pot oferi. Cu cât e omul mai sărac și mai amărât, cu atât face mai mulți prunci. Pe seama cui? Așa că m-am măritat. Am sărit din lac în puț. Nu-i vorbă, că soțul meu nu avea treabă cu banii, nici nu-i prea făcea, nici nu-l interesau. Dacă avea muieri și ceva tărie pe lângă el, era trai pe vătrai, maică!

Anuța tace și liniștea cuibărită în salon pare rău prevestitoare. Eu nu mai am disponibilitate psihică să ascult dezastrele nimănui, dar de data aceasta nu mă pot sustrage. Privesc pe geam. Văd cum vântul frământă copacii. Uimitor! Pe unii este gata să-i sfărâme cu totul, îi îndoaie în toate părțile, le smulge crengile, le risipește frunzele. Pe alții îi leagănă doar, îi atinge fără niciun fel de risipire. Doamne! Văd în frământarea aceasta soarta umană. Nu pot duce gândul până dincolo de ceea ce priveliștea îmi oferă. Nu pot să caut explicații. Sunt obosită. Sunt la fel de obosită ca eroina lui Mircea Eliade din Nuntă în cer. Oare de ce mi-a venit în minte această Ileana a cărei oboseală obsedantă nu doar că n-am înțeles-o, dar m-a iritat de-a dreptul?

– După ce am născut, am încercat să-l ignor, își reia Anuța confesiunea. Aș fi plecat, dar unde? Să merg din nou la părinții care, pe lângă că trebuia să-i slugăresc fără simbrie, ba chiar să plătesc eu slugăreala, mi-ar fi reproșat o viață întreagă că m-am măritat fără voia lor? Nu spun că erau răi cu mine, dar cred că erau egoiști. Nu puteau concepe ca eu să nu depind de bunăvoința lor. Nu puteau accepta ca eu să am ceva al meu, mai mult decât frații mei. Totul trebuia să le aparțină dânșilor și ei să facă împărțeala în modul în care socoteau că este bine.

Dintre două rele, trebuia să aleg răul mai ușor suportabil. Am ales să rămân cu soțul meu, dar am suferit cu dublă măsură.

Aș fi vrut să o întreb ce înseamnă dublă măsură, dar Anuța parcă îmi citește gândul și răspunde:

– Am spus că am suferit cu dublă măsură, pentru că o dată sufeream pentru copilul meu și o dată pentru mine. Dar Dumnezeu le rezolvă pe toate. El știe mai bine cum și ce trebuie făcut.

Povestea, însă, rămâne neterminată pentru că în salon intră băiatul Anuței, gata să o ducă acasă. Tânărul este frumos, înalt și foarte grijuliu cu mama lui. Plecarea Anuței lăsă un gol în salonul 12.