Postludiile existenței

Prefață la volumul Amprentele iubirii,

de Eduard Dorneanu

Vizibile chiar de la primele poeme, amprentele „Poeticii” publicate anterior de autor, religiosul și eroticul, constituie, și de această dată, liniile de miră ale volumului al cărui relief interior, ca într-un asumat palimpsest, e completat de nostalgia tinereții, de un lirism ce emană din trame și traume personale, din neliniștile firești ale creatorului de poezie, din nevoia de recluziune în spațiul alegoric al propriei ființări.

Pendulând între simboluri ale celestului și ale teluricului, reunite prin infinitele forme ale iubirii, într-o călătoriei cu numeroase meandre, spre nord, aparent reper spațial, în esență, simbol al interiorității, al cerebralității, Eduard Dorneanu consemnează cuminte, disciplinat, ca într-un jurnal intim, vizitele succesive în templul iubirii carnale, în catedrala trecutului, dominată de icoana mamei și de pravilele nescrise ale existenței bucolice, în fiordurile prieteniei nestinse nici de nemiloasa moarte prematură sau în găvanele fenomenologiei. O carte a ecourilor, a retrospectivelor conturate în tonuri grave, a tatuajelor invizibile care-l definesc, care-l conturează: o carte a postludiilor existenței.

Corporalizări și recorporalizări domină construcția unei lumi ale cărei coordonate rămân ecourile vibrante ale copilăriei, ale cântecului de leagăn al mamei, devenit ba fundal sonor prolific „fiecare discuție prelungită a primit un trup/ pe care tinerețea l-a purtat în brațe/ prin deșert și camere ieftine de hotel”, ba blestem nerostit, resimțit acut de un eu liric ce nu s-a dezis prematur de iubiri, ci de timpuri. Un eu liric damnat, al cărui destin e permanentul pelerinaj printre „semnele vieții”, completat, prelungit de „blestemul împrejurărilor misterioase/ din care tinerețea mea a ieșit cu genunchii zdrobiți” se clădește cu fiecare poem.

Imaginea edenică a locului natal, ipostaza sacralizată a mamei care „așază pe coama cerdacului/ gutui culese din livadă” și îl sfătuiește, cu înțelepciune, „să le lași un timp aici (…)/ nu sunt coapte de-a binelea/ lumina dimineților le va aduce și restul de culoare/ sunt asemenea unor copii pe care îi poate crește/ doar soarele și șoaptele care coboară în zori/ din munții stânișoarei” („Sfială”) declanșează meditația, transformând poemul aparent descriptiv într-o parabolă cu tentă escatologică. De altfel, spațiul securizant e alternativa la lumea care-l determină să se autoexileze în ipostaza însinguratului, „în dulcea durere a rănilor fără mormânt/ sub binecuvântarea liniei morții”.

Natura devine un decor stilizat, verile sau primăverile sunt instantanee ale sentimentului, ploile sunt amprente ale amintirilor juvenile, iar iarna devine dorit interlocutor, atent observator, lucidă ipostază a muzei, a spiritului: „mai aproape înțelegi/ cât să poți vedea zămislirea unui rod străin/ mai aproape poetule/ cât să poți auzi scâncetul unui copil bolnav/ mai aproape/ ca să înțelegi de ce oamenii de ieri își uită numele de alint/ iar zilele nu își mai cunosc rugul din care s-au născut” („Mai aproape”).

Inedite ipostaze, unele interlocutori, sunt Heraclit sau Phaestis, un februarie care „după o respirație”, „sângerează și își leagă zilele impare/ de limbajul licențios al demonilor uzurpatori”, primăvara care „a prins a scânci și a striga nume de femei/ singurele rămase din moștenirea erotică a trecutului/ heiii a strigat anotimpul chinuit/ vreau să mă ridic și să beau împreună cu alți morți/ poate cu cei din ramura coarnelor de bivol/ pentru că ei m-au învățat/ înainte de a fi anotimp/ să îmi acopăr cerul cu palmele orfanilor/ și astfel să nu văd și să nu caut păcatul nimănui/ în florile mele” sau Iason, definit de îndemnul „hai să frământăm pâine nouă strigă el/ să îndestulăm războinicii născuți din cenușa viselor/ și să îi creștem în otrava umbrelor noastre/ până când într-o zi vor deveni nume de ocară și preoți desăvârșiți/ și vom păși împreună vinovați și nevinovați/ pe pământ nou sub lună plină”. Li se alătură „domnul” care „stă înfășurat în perdeaua călcată de tălpile îngerilor/ strigă și el/ hei eduard ți-am dăruit o zi ca o amforă/ e timpul să îți potolești setea și să ridici baricadă din oasele celor tineri/ cântecul lor va spori măreția durerii/ ascultă și spune-mi dacă poți împărți țara și cerurile părăsite/ iar dacă da și chiar/ ai puterea aceea atât de mare și atât de grea/ nu uita să cauți și să iei cu tine pe cei care vor învia/ după trei zile și patruzeci de pomeniri/ ca niște sfinți de care nu are nimeni trebuință/ mai ales acum când păsările se prăbușesc peste trupuri de copii/ iar moartea aleargă aleargă/ și ea” sau vocea care concurează divinitatea, din timpul experienței cazone, din tinerețe, amar surprinsă în poemul „de unde se aude vocea”, alături de îngerul aflat la final de rugăciune, al cărui monolog e teribil de emoționant: „hei frate om (…)/ dă-mi din răbdarea și durerea ta ca să pot duce mirarea până la capăt/ am nevoie de amintirile tale/ le voi stoarce lacrimă după lacrimă și apa sărată care curge între noi/ va naște corabie veche iar noi frate al meu de dincolo de moarte/ vom deveni marinari și vom naviga până la gurile iluziei/ iar cei ce ne vor vedea vor orbi vor tace și își vor înfige unghiile în cer/ dar noi nu ne vom opri nu vom ancora va trebui să ducem mirarea până la capăt”.

Completează galeria ipostazelor religioase pelerinul, călăuza, tâlharul, ce reiterează, obsesiv, miracole creștine: „iar călăuza le-a citit din cartea înălțării la carne/ și fiecare pom și-a schimbat trupul de lemn în unul de carne/ și fiecare trup a căutat un alt trup în care să intre/ și fiecare șoaptă a lor s-a auzit în saint lo”. De altfel, religiosul, creștin sau precreștin, e fixat și prin dimensiunea lui temporală: „vinerea neagră”, „ziua cincizecimii”, „înainte și după ce unul dintre tâlharii de pe cruce a mințit”, „ziua de imbolc”, Badnjak, iar uneori prin cea a religiosului casnic – „ultima noapte de marți a lui octombrie”.

Cadrul nocturn e, adesea, revelator, dezvăluind, puternic metaforizate, reverberații ale tinereții: „drumurile tinereții s-au transformat în ace de argint/ iar cel fără de patimi le-a înfipt/ în fotografiile părinților mei/ vocea lui răsună/ asemenea unui anunț care gravitează/ bolnăvicios/ printre fântâni secate și căpițe de fân/ să știți spune el/ tinerețea este o sarcină/ neplanificată/ o infuzie de fier topit adusă de diavol/ din atelierul șchiopului din lemnos”. Rememorările au un aer puternic elegiac, conturând trist metamorfoza crudă, nedreaptă „domnul ne-a alungat din ringul de dans și ne-a trimis tinerețea/ în locul unde demonii cântă fără oprire/ catavasiile floriilor// trupurile noastre au devenit cămin adoptiv/ pentru nopțile de iarnă” sau Marea Trecere la fel de crudă, nedreaptă: „da știu/ satul de atunci nu mai e satul de acum/ mormintele au crescut pe icoanele ortodoxe ale serbiei/ prietenii mei și-au strâns tinerețea într-un surâs amar/ și au plecat dincolo de albastru însoțiți de colindele/ și fumul de stejar/ în zbor fără aripi cu pași de sânge și dor nesfârșit”.

Poem-manifest e „Mii de aripi leagă rănile liniștii”, ce se distinge prin tonul mobilizant, straniul mesianism ce străbate, dincolo de veacuri, din versuri: „hei tu anne de cleves/ hei tu boddoh cel fără de umbră/ hei tu eduard frate om/ hei voi/ sunteți cea mai frumoasă echipă de recunoaștere/ trimisă de marele/ arhitect spre tărâmul soarelui orb/ sunt atât de mândru că voi visa împreună cu voi/ și mai ales/ că voi striga împreună cu voi/ uimit/ când mii de aripi vor lega rănile liniștii/ în zi de imbolc/ imediat după ce nopțile zodiei fecioarei se vor aduna în pocalul prorocului”. De aceeași factură, cu o tentă suplimentară de artă poetică e poemul „69”, în care ampla, complexa definiție a vieții e dublată de un dramatic monolog despre direcții și sensuri ale vieții. Artă poetică sincretică e „Roza tăcerii” în care, ca într-un domino, se conectează dimensiuni, simțuri, cadre: „și iată cum ziua de vineri se lipește de pietre/ înălțimea templului zid risipește țipetele anotimpului mort/ iar peste durerea lăsată liberă de o parte și alta a esenței/ coboară verbele impersonale blestemate de zei/ puterea mea e stimulată de sângele care curge din norii purpurii/ ridic spada și pe oțelul ei/ văd versurile poemelor mele/ simt cum tăcerea mă face mai puternic ca orice anotimp/ lovesc din nou/ și sunt fericit sub ploaia purpurie a lui aprilie/ în spatele zidului apărat de cenușa timpului/ poet și oștean neobosit/ sunt”.

Atunci când mizează pe o circularitate a poemelor, asigurată prin laitmotivul care infuzează puternic poemul, efectul stilistic e vizibil, fie că e vorba de laitmotivul înfloririi, de coama cerdacului sau de coama primelor cuvinte.

Puternicele erotizări din pleiada de poeme („Lanțuri de șoapte”, „Transfigurare”, „Preludiu”, „Alintul Valentinei”, „Ne îmbrățișăm rănile”) au în centru ipostaze feminine precum valentina, fata din ițcani sau o generică „ea” – entități evanescente, subjugate de iubirea care le înnobilează discursul și le accentuează vizionarismul. Interesant, acestea par să alterneze, asemenea unei firești succesiuni diurn-nocturn, poemele-meditație sau elegie. O portretizare sugestivă a acestor reprezentări puternic erotizate e realizată în poemul „Calea spre noi” în care nuclee sunt „asalturile cărnii”: „erotismul pur și modul de gândire arhetipală/ al primilor amanți/ abandonați de zei”. „Speranța nu e o capcană” e unul dintre poemele care fixează un rol distinct al episoadelor erotice: de revelator, de catalizator „încă de atunci din vremea primelor gemete înmiresmate/ învățasem că nu trebuie să rămân blocat în propria logică/ mângâierea iubitei poate îndepărta orice ploaie și orice blestem”. „Chintesență” dezvăluie alte valențe ale sentimentului: „dar noi iubito suntem sub protecție magică/ ploile ne apără de strigătele ființelor hibride/ iar soarele ne îmbracă formele fierbinți/ răscolite de dorință/ suntem sculpturi vii din care timpul nu se poate înfrupta/ așa că pentru fiecare floare născută din gemetele tale/ vom primi 15 arginți și o pelerină albă/ înainte de zbor/ înainte de curgere”.

Un volum despre nevoia acută, intrinsecă de vibrație interioară la teme majore ale umanității sau la fața simplă a existenței, despre puterea de a iubi mistuitor și mântuitor, în gamă majoră și minoră e, fără îndoială, Amprentele iubirii.