Articole

Victima și călăul – Confesiunea unui gardian

Cartea lui Ioan Chertiţie, Confesiunile unui gardian, Editura Gutinul, Baia Mare, este scrisă din perspectiva gardianului care se confesează, surprinzând o realitate crudă a „zonei interzise” a penitenciarului care, împrejmuit cu sârmă ghimpată, îl face să pară ca scos din spaţiu şi timp, deţinuţii trăindu-şi dramele şi angoasele unei existenţe demonizate. Prefaţa cărţii constituie o confesiune menită a purifica spiritul încărcat de păcatele lumeşti, ce cuprind fiinţa în momentele de rătăcire. Pentru gardian „munca de reeducare însemna ceva nobil, înălţător şi fascinant, mai ales după ce am citit într-o carte de specialitate, o frază care m-a impresionat: «Oare noi, educatorii, nu suntem ca nişte medici, care stau la căpătâiul unui bolnav, cu speranţa că într-o zi se va însănătoşi?»”.

Cartea, fără pretenţii intelectuale, modestă din punct de vedere literar, nu poate fi considerată discurs antitotalitar deoarece prezintă viaţa borfaşilor din spaţiul carceral şi nu pe aceea a intelectualilor care au avut de suferit de pe urma regimului. Confesându-se, autorul doreşte să se disculpe, să-şi motiveze slăbiciunile inerente individului pus în situaţia de a alege între calitatea de om sau cea de fiinţă instinctuală; el se dezumanizează treptat, folosind bătaia ca pretext pentru a-şi satisface orgoliul şi neputinţa de a combate metodele unui sistem compromis: „Nu îmi era milă de nimeni. Nici măcar atunci când am surprins un bătrân, care putea să-mi fie tată, dormind pe o pătură verde, sub pat”. Gardianul nu se lasă impresionat de rugăminţile bătrânului de a nu-l pedepsi – acesta fiind condamnat pentru simplul fapt că tăiase un viţel, aplicându-i drept pedeapsă zece lovituri de baston în palma stângă. Sistemul ucide orice urmă de umanitate existentă în individ, iar cartea, fără alte comentarii, devine „spovedania unui învins” ce a căzut cu nonşalanţă în capcana obedienţei, devenind o marionetă, acţionând maşinal la ordinele superiorilor. Recruţii pentru serviciul miliţienesc erau din rândul celor mediocri, dar cu „dosar curat”, iar Securitatea deţinea o adevărată artă în confecţionarea unor infracţiuni pentru cei incomozi regimului. Intelectualii erau consideraţi paria societăţii şi nu puteau ocupa funcţii importante în stat fără a se compromite şi a accepta compromisul de a deveni informatori. Naratorul-personaj surprinde în paginile cărţii căderea guvernului Ceauşescu, revolta deţinuţilor care îşi cer drepturile de a se informa, drepturi refuzate până atunci şi scandează neînfricaţi: „«Ceauşescu a furat şi pe noi ne-a condamnat!»; «Vrem acasă la copii!»; «A-de-vă-rul!» şi «Li-ber-ta-te!»”, cuvinte interzise până atunci, care nu coincideau cu aspiraţiile statului totalitar ce viza infernul absolut, minciuna şi obedienţa supuşilor săi. Aspiraţia către cunoaştere, perfecţionare ţine de esenţa umană, aceasta fiind interzisă de către sistemul care nu gândea cetatea ca un spaţiu deschis, perfectibil, ci unul închis. Omul era forțat a accepta dogmele şi ideologiile devenite norme; un adevărat decalog pentru indivizi: „Toţi oamenii poartă în fire aspiraţia de a şti”, afirmă Aristotel în deschiderea Cărţii Alpha Mare (I) – idee combătută de statul totalitar care urmărea îngustarea fiinţei, claustrarea ei, îngrădindu-i dreptul de a se perfecţiona şi de a accede la o stare superioară pe scara evoluţiei. Fără acces la cunoaştere, la ştiinţă, fiinţa se atrofiază, devine sinonimă cu mediul în care trăieşte şi există datorită instinctului şi nu raţiunii. Este declarat liber „omul care ascultă de sine şi nu de un altul”, gândeşte anticul Aristotel, pentru că ştiinţa, deopotrivă cunoaşterea presupun libertate şi se conjugă cu libertatea, fiind autosuficiente şi autonome.

Printre alte suferinţe, monotonia era una din supliciile detenţiei. Ea era depăşită de intelectuali prin „societăţile culturale” pe care le-au creat pentru a putea supravieţui lumii faustice. Adevăratele conferinţe pe diverse teme sunt metode de transcendere a crizei într-o lume a abjecţiei şi a instaurării scabrosului. Izolarea e mai uşor de depăşit când adevăratele spirite polenizează uneori pe diferite subiecte ştiinţifice. Salvarea poate veni şi din râs pentru că „închisoarea e o sursă de râs, de râs mare, rabelaisian” – cum se afirmă în Sfidarea memoriei sau cum spune un personaj jovial, Ernest din cartea lui C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, care face o pledoarie pe tema râsului la individ: „eu sunt vesel şi fac pe oameni să râdă. Lumea lor e atât de tristă…”. Tristeţea poate fi depăşită printr-un optimism, dar nu exacerbat. Pesimismul era primul semn al înfrângerii, al căderii şi al renunţării. Curajul şi puterea acestor spirite, care au sfidat prin atitudine morală un sistem ce părea de neînvins, sunt un exemplu pentru orice etapă în evoluţia societăţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.