În vârtejul timpului

Constantin Ciceovan este cu A fost odată în Carpatia (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021) la prima sa experienţă editorială, aşadar ne aflăm în faţa unui debut. Medicul român, trăitor la Chicago şi-a descoperit vocaţia de povestaş şi a decis să aştearnă pe hârtie o adevărată sagă ai cărei protagonişti sunt patru băieţi dintr-un sat de pe malul Siretului. Coordonata spaţială a romanului este suprapusă pe una temporală, acţiunea fiind plasată în epoca medievală, într-un timp epic, aproape magic. De fapt, construcţia romanescă este una multidimensională, căci personajele se mişcă în jurul Carpaţilor, acoperind aproximativ teritoriul tracic, iar întâmplările din multiplele fire narative sunt aproape de fiecare dată, consecinţele altor momente din trecut. Aşa se face că fiecare tablou are în spate câteva secvenţe, autorul face mereu saltul în trecut, aşezând cu pricepere elementele componente ale unei adevărate fresce a epocii. Impresia finală este a unui covor de mari dimensiuni, la care au lucrat, după un model respectat cu exactitate, zeci de artizani.

Încă din titlu înţelegem că avem de-a face cu o poveste, căci e inclus incipitul specific acestor creaţii epice, care au cunoscut atât varianta populară, cât şi pe cea cultă. În plus, Carpatia este numele pe care autorul îl dă ţinutului din preajma Munţilor Carpaţi, dar cu o rezonanţă pe care o regăsim în poveştile moderne de succes, în forma scrisă, dar şi ecranizată. De fapt, A fost odată în Carpatia are din plin valenţele unei surse de inspiraţie pentru un scenariu cinematografic, al cărui defect ar fi doar că nu ar beneficia de harul descriptiv al lui Constantin Ciceovan. Tablourile create de el, cu o structură plină de poezie, atenţia acordată detaliilor de natură, din locurile pe unde curg firele epice, rememorările, călătoriile, bazarul, caii, portretele directe ale personajelor, toate acestea ar fi înlocuite de imagini. Limbajul este presărat cu arhaisme şi regionalisme (chiar dacă unele nu aparţin zonei Siretului, precum nici prezenţa porumbului şi a cartofilor nu pare sincronizată cu realitatea istorică a epocii). Cele aproape 450 de pagini pot părea multe pentru cititorul de azi, dar odată intrat în atmosferă nu îţi rămâne decât să aştepţi următoarele cărţi pe care le-a proiectat autorul.

Romanul este construit dintr-o succesiune de planuri, văzute atât în momentul desfăşurării acţiunii propriu-zise, cât şi prin repetate incursiuni în trecut, dar au în centru patru băieţandri şi o fată. Costin, Octavian, Sabin şi Iureş mânuiesc biciul, cuţitul, toporul, aşadar se pregătesc pentru aventurile vieţii, dar îşi doresc nişte cai potriviţi pentru flăcăi ca ei, iar mânjii pe care au pus ochii sunt în herghelia îngrijită de Smaranda. Nu lipseşte din panoplia personajelor de basm nici personajul negativ, uzbecul Babor, care, precum un zmeu, râvneşte la fata cea frumoasă. Iureş, prototipul lui Făt-Frumos o ajută pe Smaranda, rămâne cu câinele acestui crud stăpân, scăpându-l ca de o vrajă. Uzbecul cel fioros rămâne şi fără carul plin de lucruri scumpe, dar şi fără armăsarul său. Din caielele potcoavelor acestuia, fierarul, tatăl lui Sabin, le făureşte celor cinci câte o cruce care îi va uni până la capăt. Găsim, deci, în galeria personajelor de poveste şi vindecătoarea, care este aici mama lui Iureş, avem eroii, fata cea frumoasă, răul personificat de uzbec, obiectele investite cu puteri magice, ajutoarele, uriaşii, victimele. Nimic nu lipseşte, în primul rând intenţia moralizatoare, căci binele învinge, iar cei ce se căiesc au o a doua şansă.

Ceea ce frapează la întregul mănunchi de fire narative este verosimilitatea lor. Basmul e coborât din fabulosul mitologic în realismul magic al unei comunităţi arhaice, care vine în contact cu o lume plină de culoare, neamuri, mentalităţi. E aici un melanj de tradiţii, iar detaliile scenografice, exactitatea inventarului gospodăriilor ţărăneşti, meşteșugurile vremii, toate construiesc un adevăr ficţional credibil. Relaţiile speciale pe care le au personajele cu animalele lor reconstituie peisajul spiritual şi mecanismele acţionate de mentalităţile epocilor trecute. Proverbele îşi au rădăcina în observaţiile atente, în înţelepciunea arhaică, aşa că frăţia cu elementele naturii, cu caii şi câinii, devotamentul celor care se simt datori să-l slujească pe cel ce le-a salvat viaţa, obiectele investite cu puteri mistico-magice întregesc impresia de basm în care poţi crede. Şi de ce să n-o faci, când autorul însuşi s-a bazat pe o serie de întâmplări la care a fost martor sau i-au fost relatate de cei apropiaţi, dovedind încă o dată că ficţiunea cea mai fantastică este realitatea.