Scara de incendiu

Copilărind pe fâșia dintre două nemărginiri,

ciuleam adesea urechile pe stâlpii de telegraf,

curios să aud conversația oamenilor mari

arcuiți între punctul A și celălalt punct A.

În atelierul de îndreptat iubiri liceene, bunicul

mi-a deșurubat aripile, încât zborul meu

s-a topit ca norul

în frunze, apoi în mine.

De atunci voiam să mă fac actor,

spre disperarea mamei. Coboram și urcam

pe scara de incendiu a adolescenței,

căutând drumul meu cu gust de femei, ușor speriat

de zăpezile cioplite în trup, dar continuam

să alunec printre coapsele lor

ca un pervers strop de sudoare înfierbântat,

neînțelegând cârdășia dintre a fi și a nu fi.

Acordeonul de nisip

Acordeonul de nisip atârna de placenta mamei

legat de o funie împletită în opt care desena cu umbra ei

un vițel tărcat, zburdalnic, pe țărmul dezmembrat

din roata de foc rostogolită pe sternul meu curbat și alb.

E o lună de jucărie, mă îmbună mai tânărul poet din Dej,

nu da ascultare pălăvrăgelilor, te invit, în schimb, să privești

din deal, de pe acea culme a îngăduinței, arhitectura cuvântului,

prin ochii mai limpezi ai năvoadelor în astâmpăr

și urma rinocerului năvalnic pe drumul nesfârșirii,

goana lui prin pustiul care ne alătură.

Acum,

trage aer în piept și spune-mi: Ce auzi?

Aud cum pe nisipul de culoarea acordeonului sforăie în tihnă

raci decapitați și verzi, aud plânsetul reginelor desperecheate,

aud meduze borțoase, vesele ovule fecundate

în bordelul de peste drum.

E mult mai virginal, mă asigură același poet al neastâmpărului,

doar prin anatomia disecției, pe drumul nesfârșirii,

poezia se scrie ușor cu buricele degetelor înmuiate

în șiroaiele de sânge care, iată, încă țâșnesc ca o cântare mărunțită

dintre pliurile negre și scămoșate ale acordeonului.

Din spațiul zilei de mâine, se mai aude, dragul meu,

râtul bisturiului scurmând pe linia dunelor

dintre degetele chirurgului ce desenează, la rândul lui,

pecetea rinocerului, trecerea lui, ca un cartuș sălbatic,

prin palma din dreptul inimii.

Într-a mea credință e focul etern

De ce aș pleca de pe acest pământ, singurul pe care îl știu?

În afara lui e întuneric și e frig, mai frig ca în mormânt,

îmi șoptește astronautul, e și un zgomot de roți dințate,

de la un capăt la celălalt al hăului pe care paște

o vacă blândă de lapte, veșnicia.

De ce aș pleca undeva fără umbra legată de călcâie,

într-o singurătate fără rânduială, l-am întrebat

și pe medicul anestezist, câtă vreme sunt încă

îndrăgostit iremediabil de aleile dintre blocuri,

temându-mă doar de întunericul perfect,

de întunecimea din lăuntrul meu, care mă împarte,

de la stânga la dreapta, ca pe un pachet de cărți de joc,

peste mările în flăcări, în mici sonete neastâmpărate,

încătușate doar de o iubire zveltă și neagră,

cum e studenta de la arte, din imediata apropiere a junglei,

acolo unde focul e etern în aripa stângă a pământului,

precum într-a mea credință.

* Din volumul Acordeonul de nisip, de Andrei Gazsi, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2023.

**

Parodie de Lucian Perța

Andrei Gazsi

Scara de incendiu

Copilărind pe fâșia dintre două sate transilvane, oarecum

mi s-au dezvoltat toate simțurile în mod armonios,

dar între devenirea mea de la punctul A de atunci la B de acum,

recunosc că auzul mi-a fost de cel mai mare folos.

Mi-am ciulit urechea la toate lecțiile și cursurile predate

începând cu bunicul, apoi la școala generală și liceu

și în sfârșit, gândindu-mă la facultate,

mi-am pus problema ce vreau să fiu și eu.

Aveam libertatea, ca un semn la câtă carte* am

să-mi aleg actor, sau profesor sau inginer,

ca pe o scară de incendiu coboram și urcam

printre dorințe și odată am căzut și vă spun sincer

că atunci în cădere, Dumnezeu, cine altul,

mi-a pus în mâini un acordeon de nisip, discret,

și m-a învățat să cânt și să fac printre cuvinte saltul

de la neînțelegere la înțelegere, de la a nu fi la a fi poet!

*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.