Dintre cărțile publicate de Dan Alexe (proză scurtă, teatru, traduceri) mai familiare ne-au devenit cele care cuprind eseuri culturale. Dacopatia și alte rătăciri românești, apărută la Humanitas, în 2015 (și reeditată în 2021), „analizează mitologiile și rătăcirile actuale ale românilor”. Într-un stil atrăgător în care informațiile științifice nu ocolesc jocul de cuvinte, iar argumentele logice sunt însoțite de elemente culturale, autorul „deconstruiește și pune la locul lor” convingeri, exagerări, clișee, ideologii identitare ce alcătuiesc „un manual al rătăcirilor noastre”. Numeroase pagini sunt consacrate lexicului românesc, insistându-se asupra etimologiei și evoluției semantice a unor cuvinte/vorbe vechi. În ciuda efortului instituțional de a norma pronunțarea și scrierea, autorul susține că „proslăvindu-și permanent trecutul, cultura de masă a României s-a americanizat însă în mod forțat, englezind și sărăcind tocmai acea limbă presupusă a fi un tot organic și armonios. Fiecare a doua frază începe azi prin deci; limba s-a țigănit atroce în lexic și sintaxă.”
În Babel. La început a fost Cuvântul (Humanitas, 2022), Dan Alexe revine asupra limbajului și lingvisticii căutând „să deconstruiască și să demonteze, fie și sumar, o serie de mituri lingvistice, teorii urbane false și convingeri populare îndepărtate de realitate.”
Primele pagini (Pro-Logo sau Cuvânt-Înainte) sunt lămuritoare în privința intențiilor autorului. Așezând sub acest titlu, în original și în traducere, două citate, unul din Facerea II:4 („Veniți să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer”) și altul din Evanghelia după Ioan I:1-2 („La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”), se sugerează faptul că în carte va fi vorba despre originea limbajului și despre diversitatea limbilor. În ciuda vastei bibliografii a subiectului, autorul încearcă o abordare „sub unghi ludic și mai puțin greoi-academic”. Această „introducere neconvențională în lingvistică” propune o metodă de inițiere lingvistică pentru uzul profanilor. Altfel spus, autorul își „selectează” cititorii: „Scopul fiecărei cărți de inițiere într-o știință este acela de a oferi profanului cheile unei discipline anume, căci asta înseamnă, istoric și etimologic «profan»: cel care se află «în fața templului» (pro+fanum)». Profanul „are nevoie să fie inițiat, să primească un minimum de instrucțiuni, să i se ofere sensul și explicația celor pe cale de a i se revela” (p. 15). Primul capitol (Idei false și „mitologii urbane” în lingvistică) se ocupă de „câteva dintre cele mai iritante mituri lingvistice și preconcepții despre limbă, vorbire, limbaj, accent, etimologii populare și alte derive urbane”: limba nu este influențată de geografie („orice modificare într-o limbă nu poate avea decât explicații culturale și sociale”), nu există limbi „frumoase” și limbi „urâte” („oamenii au râs totdeauna de limbile vecinilor”). Lexicul „superior” e o iluzie („Vechiul Testament are doar 8500 de cuvinte individuale care se repetă și se combină în fraze de sute sau mii de ori”), după cum obsesia limbii unice ar însemna o „sărăcie planetară” („o limbă unică la scară planetară nu s-ar putea menține fără a se sparge în argouri sau versiuni locale devenite de neînțeles una față de alta”). Pericolul etimologiilor populare, despre care autorul a scris și în Dacopatia, este dovedit în paginile în care se arată originea cuvântului femeie din lat. familia și nu din femina. O definiție singulară dată limbii („un dialect cu armată și steag național”) de Max Weinreich, este un prilej de a vorbi despre „imperialismul cultural al capitalelor care își impun dialectul lor ca limbă literară”. Latinitatea limbii noastre poate fi recunoscută până și în unele neregularități: „oricât am râde de olteni cu perfectul lor simplu, ei sunt cel mai aproape de utilizarea latinească a timpurilor, căci faimoasa frază a lui Cesar: Veni, vidi, vici nu e altceva decât oltenescul «Venii, văzui, (în)vinsei»!!!”. Restricțiile lucrărilor normative, susține autorul, scot, uneori, în afara limbii „respectabile structuri, particule (ete, na, păi) sau forme gramaticale”, îngreunând, bunăoară, traducerile și interpretările de limba greacă. De reținut este și încheierea paragrafului despre particulele „vulgare”: „Îmi amintesc mereu că unui mofluz care-i reproșa că nu știu ce cuvânt folosit de el nu era francez, Victor Hugo i-a răspuns: «O să devină»”.
Titlul capitolului al doilea este următorul: Câte tipuri de limbi există. Diversitatea lingvistică. „Familiile” de limbi și feluritele tipologii. Dificultatea clasificării limbilor este dată, în primul rând, de mulțimea și diversitatea acestora: „estimările merg de la 3000 la dublu: 6000-7000”; „în Africa se vorbesc sute de limbi complet neînrudite între ele”, „în Caucaz se vorbesc trei familii de limbi”. Principala idee, repetată sub forme, este aceea că tipologia nu înseamnă rudenie (idee exemplificată cu limbile „fino-ugrice”). Aceasta presupune, în schimb, luarea în considerare a „arealului lingvistic”: „asemănările tipologice nu implică neapărat înrudirea și pot fi cel mult trăsături areale preluate prin contact prelungit”. Până să ajungă la prezentarea principalelor limbi de pe planetă, autorul definește termenii folosiți frecvent când vine vorba despre acest subiect: limbi sintetice, aglutinante, analitice, primitive, minore, izolate, artificiale etc. Multe paragrafe, în ciuda efortului autorului de a folosi cât mai puțini termeni tehnici, se adresează lingviștilor autentici. Pentru „profani”, destinatarii cărții, mai ușor de reținut sunt informațiile surprinzătoare, nu mai puțin importante, care răstoarnă fixații și convingeri. Bunăoară: „familia indo-europeană este familia de limbi cea mai vorbită de pe planetă, atât ca număr de vorbitori, cât și ca extindere geografică” (p. 91), „trei limbi izolate (greaca, armeana și albaneza) vorbite azi de milioane de oameni nu au „familie” (p. 93). Pe scara dificultății limbilor, scară ce urcă de la 1 la 15, toate limbile indo-europene sunt sub 10, în schimb „chineza, care pare atât de complexă, e pe locul 2 – gramatica ei este una dintre cele mai simple de pe planetă, dificultatea venind doar de la pronunție și scriere”. Dificile sunt, în schimb, basca, pe locul 14 și sumeriana pe locul 15. Autorul abordează și misterul originii limbajului din aceeași preocupare de a-l supune analizei și de a-l curăța de vegetația luxuriantă a miturilor populare și a ideilor preconcepute. Se fac trimiteri la dialogul Cratylos, al lui Platon, la eforturile unor lingviști de a explica totul prin onomatopee. Fiindcă „în 1866, nou creata pe atunci Société Linguistique de Paris a decis să respingă pe vecie publicarea oricărui studiu în legătură cu originea limbilor, a limbajului uman”, această temă va fi reluată după un secol de Noam Chomsky, lingvist care a avut și discipoli și contestatari. În sfârșit, sunt prezentate câteva „tentative noi și îndrăznețe” (cartea lui Sverker Johansson, The Dawm of Language, a fost tradusă în românește cu titlul Zorii limbajului).
Multe pagini din capitolul „Sistemele de scriere” urmăresc să înlăture „uriașe confuzii identitare în legătură cu rolul limbii ruse, al ortodoxiei slave și al alfabetului chirilic”: „Româna din România, cel puțin, nu datorează mai nimic limbii ruse. De la bulgari și sârbi vin slavismele în româna veche, nu de la ruși… Limba rusă nu este un fel de mamă a limbilor slave, ci e un simplu membru al ramurii limbilor slave de răsărit, în egală măsură cu ucraineana și bielorusa. Ceea ce numim «slava veche» sau «slavona de biserică», nu este rusa veche, ci… bulgara veche. Chiril și Metodiu, creatori ai alfabetului slavon, erau de pe lângă Salonic… Limba în care au scris ei și alfabetul inventat de ei i-au influențat masiv pe toți ceilalți slavi. Rusa nu era scrisă pe atunci”. Fiindcă sistemul de scriere deseori e un act politic, „înlocuirea unui sistem de scriere printr-un altul poate stârni rezistență, poate crea traumatisme și rupturi culturale”. Numeroase exemple dovedesc că raportul dintre scriere și limbă este unul foarte divers: „schimbarea alfabetului poate fi, în unele cazuri, un real progres, în alte cazuri, alfabetul ales politic poate fi din start total nepotrivit limbii”. Când vine vorba despre trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin în limba română, autorul trimite la cartea lui Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziție (1986, reed. 2006) „care a tratat erudit și ludic” această chestiune. Limba primului document atestat, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, scrisă în litere slavonești, în 1521, este o limbă foarte curată, cu foarte puține împrumuturi ne-latine (a se păzi, slobozie, corăbii, oraș). Celui care cunoaște convențiile slavonei (e- inițial era pronunțat „ieșit”) textul pare deodată scris „într-un grai mai omenesc, familiar nouă, mai apropiat de cel de azi”.
În paginile 152-154 se propune „celor care au abandonat studiul unei limbi din pricina profesorilor rigizi, care la rândul lor fuseseră traumatizați de profesorii lor tirani și disprețuitori”, cea mai bună metodă de a învăța o limbă (sau mai multe). Iată care sunt pașii: renunțarea la obsesia cu accentul corect, cu pronunția „exactă”, familiarizarea cu tipologia și cultura dominantă a acelei limbi, învățarea verbelor a fi și a avea pentru a formula fraze simple și, în sfârșit, ajungând la frazele simple: cultura și vocabularul.
Acest „periplu prin Babelul limbilor” este însoțit de două anexe. Prima cuprinde un text (tradus, din rusă și germană, pentru prima oară în limba română) al lui Nikolai Trubetzkoy, creatorul fonologiei. Intitulat „Gânduri despre problema indo-europeană”, textul „dă un cadru definitiv chestiunii genezei și localizării leagănului indo-european”. Pentru a stabili caracterul indo-european al unei limbi, Trubetzkoy stabilește șase trăsături structurale (din domeniul fonologiei și morfologiei), „ele definind toate limbile indo-europene cunoscute nouă (vii sau moarte)”. Notele lui Dan Alexe la textul lui N. Trubetzkoy cuprind remarci lingvistice privind tipologia indo-europenei și întăresc afirmațiile lingviștilor, care consideră că leagănul originar al indo-europenelor îl formează Anatolia și Caucazul.
A doua anexă (Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?) cuprinde „o scurtă prezentare a limbii maghiare, cu scopul de a o defini tipologic și istoric și a vedea unde se situează în peisajul lingvistic planetar”. Pentru aceasta sunt lichidate miturile: a) maghiarii = descendenții hunilor („Maghiarii au ajuns în Pannonia la o jumătate de mileniu după acei huni despre care nu știm nimic”) și b) limbile fino-ugrice sau uralo-altaice („Maghiara e un caz aparte printre limbile aglutinante, cum sunt finlandeza-estona, lapona sau limbile turcice. Maghiara posedă articole, articol hotărât și nehotărât. La fel, maghiara are un caz acuzativ, ceea ce turca de pildă nu are.”) Așadar, maghiara, limbă aglutinantă, nu se înrudește cu cele despre care am vorbit, dacă se ține cont de principiul că „similitudinile structurale sau tipologice nu implică rudenie”. Concluzia: „maghiara e o limbă hibridă ceea ce o face cu atât mai misterioasă. Lexicul istoric al maghiarei e constituit din acumulări de straturi suprapuse de împrumuturi din limbile cele mai diverse ale regiunilor traversate de unguri în timpul migrațiilor, în special termeni slavi și turcici, dar și multe pături, din epoci diverse, de împrumuturi iraniene”. Suntem convinși că, după lectura acestei cărți, unii dintre profani vor deveni amatori, adică „iubitori” ai cuvântului.
+ There are no comments
Add yours