Pietre albe pentru perenitate

Scriitoarea orădeancă Codruța Vancea se află la al treilea volum de poezii, după „Rafale de primăvară” (2018) și „Frumusețe tangențială” (2021), drumul său literar fiind remarcat de scriitori consacrați, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, dintre care amintesc pe: Angela Nache Mamier, Gela Enea, Tudor Cicu, Valeria Manta-Tăicuțu, actualul volum „Pietre albe” bucurându-se de susținerea criticului Alexandru Cistelecan, care notează pe coperta a patra: „Pietrele albe ale Codruței Vancea sînt însemnate cu aceeași scriitură volatilă și primăvăratică de dinainte. Codruța scrie cu o candoare și spontană și structurală, iar nostalgiile ei sînt organizate în jurul unei lumi ea însăși candidă, fie ea acum dispărută ori doar ascunsă în ceața memoriei. Dar mirajul ei rămîne activ și regretul că «fluturii nu mai au valoare» (poetică) se insinuează în toate consemnările, fie anamnetice, fie cotidiene. Deși constată că poezia nu e «alinare» – ci, «dimpotrivă, urlă, doare» – Codruța nu poate dramatiza atmosfera, căci «cuvintele ies libere» și zburdă de/cu bunăvoie.”

Apărut la Editura Clubul Mitteleuropa, în anul 2022, în colecția „Accente lirice”, volumul „Pietre albe” are drept consilier editorial o altă personalitate a criticii actuale, scriitorul Ionel Bota, cele cincizeci și șase de poezii fiind însoțite de ilustrații grafice semnate de artista plastică Denisa Buda, coperta fiind realizată după o idee a autoarei, reprezentând o reproducere a unui tablou de Giovanni Battista Piranesi.

Volumul debutează sub semnul unei confesiuni pe care poeta o face fiicei sale, Roxana, „sensul existenței” prin dedicație, din care înțelegem că geneza sufletului nu poate fi decât de ordin energetic, căci „din fiecare fulger / ce se aprinde în ceruri / se naște / (…) / lumina din care poți să renaști”. Această „rază de lumină” existențială dă sens poeziei Codruței Vancea, prin purificare a tot ce este în interiorul și exteriorul său, astfel încât emoția să devină propice poeziei: „toate visele s-au adunat într-un ghem / (…) / stau cuibărite în coșuri de nuiele / pe cer / se înalță zmei / care nu cunosc ura / păpădiile se nasc mai repede / puful lor se împrăștie peste tot / (…) / pământul pe care fiecare copil născut e învățat / să calce spre viață / (…) / în noi toți / e loc de o altă primăvară”. Este evidentă simbolistica pe care o accesează instanța: păpădia, copilul și primăvara fiind totemurile vieții, renașterii și bucuriei. „După așa-zisul spectacol – miracol / cordonul ombilical / se taie / și se începe contractul cu viața”, aflăm din Contractări, semn că implicarea în tumultul exterior va aduce multe transformări plăpândului suflet-copil și aici poezia devine explicită: „alte clauze adăugate / despre prieteni, despre speranță / despre noroc, despre mândrie / despre a lui bună sau tristă copilărie / surâsul pierit e un martor mut, neprețuit și nepriceput”.

Poetă reflexivă, aplecată asupra detaliilor și profunzimilor sufletești, Codruța Vancea se destăinuie cu seninătatea înțeleptului; ea acceptă că este „imperfectă de o mie de ori / o singură dată perfectă / sunt iubită o mie de zile pentru toate imperfecțiunile” (Antagonică). Admite adevărul de netăgăduit, acela că suntem perfecți în imperfecțiunea noastră, chiar și atunci când suntem în fața îndoielilor vieții, care de cele mai multe ori ne învață „să [ne înghițim] cuvintele / unul câte unul / precum pastilele de tensiune / cu cât înghit mai multe / cu atât sunt mai sinucigașă / (…) / nu mai înghit niciun cuvânt / de azi / ies libere / și își fac de cap / chiar dacă lumea nu citește poezii”. Înțelegem astfel că drumul spre Vindecare este unul poetic, dar și cathartic: „mereu / pierdem prea mult / tăietura adâncă / nicicând nu se vindecă / în inimi / căsuțe cu luminițe / țineți-le aprinse”. Ori această nevoie de purificare o întâlnim și în alte texte cum ar fi: Terapia de șoc, Nimic pentru poezie, Însângerare, Supraviețuire, Dușul etc.

Cum remarcăm în marea parte a poeziilor, glasul liric este solar, lipsit de dramatism, cu o viziune ascendentă reverberată în poezii cum ar fi: Iedera, Vița de vie, Pe munte; care, chiar și numai prin titlul lor, devin simbol al ascensiunii, cățărării pe culmile visate ale vieții, iubirii și de ce nu, ale poeziei, la care se va adăuga simbolul „pietrei albe”, nimeni alta decât poezia autoarei: „în dimineți / în apusuri / în miez de zi / e-o liniște curată / pe-o piatră albă îmi stă inima / muntele o știe” (Pe munte). Legătură a cerului cu pământul, piatra este reprezentativă pentru ființa umană propriu-zisă. Ea oglindește viaţa şi sacrul ca și realitate absolută, care face să vibreze sanctuarele noastre cele mai hermetice. Codruța Vancea a adăugat pietrelor sale albul, un alt simbol puternic, al purificării, al curățeniei interioare.

Există un melanj al textelor din volumul în discuție care are rolul de a amesteca tematica atât de diversă pe care o abordează instanța, de la cea a nașterii (Informație verificată), a iubirii, a condiției umane care include: viața-moartea (Supraviețuire), fericirea, suferința, eșecul existențial (Lumea), a creației și creatorului (Cafeneaua poeților, Nimic pentru poezie) sau a caracterului uman (De obicei în opoziție cu minciuna), până la cea a vârstei copilăriei și a trecerii irepetabile a timpului (Prea devreme, Pur și simplu timpul). Acest amestec inedit va purta cititorul prin diferite secvențe, imprimându-i stări oximoronice: bucurie-melancolie, speranță-amărăciune, ca și cum nu doar poeta, dar însuși cititorul s-ar simți „ca o ecuație care-și caută variabilele / în spațiul ei bine definit / în timp ce furtuni de necunoscute se împrăștie peste / dealuri, munți și câmpii / încărcate de lumină solară / debordând de glorie / de cunoaștere” (Însângerare). De aici și multitudinea de forme ale textului, când scurte, cu o idee de impact: „nedomesticită / perfect lucidă / mă îmbăt de / farmecul vieții” (Mai mult vie), când metaforice, când prozaice și explicite (Cerșetoarea de veri).

Compoziția lirică este însă analitic gândită, dovadă și a faptului că poeta Codruța Vancea este licențiată în informatică, cu un doctorat în matematică, profesie care influențează scrierea autoarei și căreia îi este dedicată, în egală măsură, ca scrierii. Poezia Profesoara de matematică surprinde imaginea poetei și profesoarei al cărei destin creativ se împarte în mod egal între profesie și creație: „repetă din nou aceeași integrală / aparent banală / își caută limitele într-o spirală / se întinde spre tânăra minte / o descifrează cuminte / cu logica și chibzuiala se joacă / până ce simte că tânărul știe / și poate / emană cunoaștere și libertate // (…) // se decupează din foile ei / sub braț are un set de lucrări de control / își poartă picioarele grăbite pe alei cu frunze / îngălbenite / o rază de soare împrăștie miere / pe umerii ei”. Destinul poetic, dar și motivul sacrificiului vizavi de creație, sunt excelent surprinse în poezia Copacul, în care metafora își spune cuvântul, glasul liric fiind atractiv și convingător: „locuiesc într-un copac / îmi țin toate fluidele în el / nu știu cum mă acceptă / nu se umflă nu se dezumflă / lui îi place că nu vorbesc / mie îmi place că scriu litere și cuvinte / fără să-i explic ce am în minte / dimineața beau din frunzele lui tot felul de băuturi / nu am haine / decât o mantie subțire de vânt / nu mă tem / nu fug / știu că se poate să fiu tăiată odată cu el”.

Multe motive literare gravitează în jurul textelor. Anotimpurile: primăvara (laitmotiv iterativ al poeticii Codruței Vancea), dar și toamna, împreună cu motive astrale: luna, noaptea, stelele, îmbogățesc discursul liric al autoarei.

Poezia pentru Codruța Vancea a trecut pragul de cochetărie. Talentul și dragostea sa pentru scris au prins greutate. Asumându-și acest drum poetic plin de obstacole, la final de volum face un Legământ cu ea însăși, dar și cu viața, finalul poeziei aducându-mi aminte de poezia Testament a lui Tudor Arghezi: „Voi continua să scriu / fără să mă împiedic de gardul din cauza căruia nu se văd crinii / cât timp păsări trec dincolo de el / neobosite / de ce să mă tem de omul care ridică garduri / când pomii sunt roz / dau în floare / chiar el îmi va citi versul la prima înmormântare / îngenunchez / în iarba de lângă gard / scriu”. Moștenirea pe care poeta Codruța Vancea dorește să ne-o lase pentru perenitate prin volumul „Pietre albe” este poezia și spiritul ei și, cu fiecare nouă apariție editorială, sunt convinsă că va reuși.