A fost odată ca niciodată. O vreme în care oamenii nu aveau internet, nici telefoane, nici televizoare, ci doar o viaţă bine rânduită în cadrul vetrei unui sat. O vreme în care comunicarea se făcea doar verbal, faţă către faţă, şi în care sărbătorile şi momentele importante din viaţa unei comunităţi se petreceau împreună. O vreme în care, în timpul verii şi al toamnei, se făceau clăci pentru ca oamenii să se ajute unul pe altul, pentru a-şi aduna de pe câmp roadele pământului, iar iarna se făceau şezători în care femeile lucrau pentru a-şi îmbrăca familia şi a-şi împodobi casa. Toate au trecut devenind, pentru generaţiile actuale, poveşti. Dacă bunicii noştri încă îşi mai amintesc de şezători ca de un mod plăcut de petrecere a timpului, prin muncă), astăzi, utilitatea şezătorilor a dispărut, pentru că nu mai avem nevoie nici de hainele cusute în nopţile lungi de iarnă şi nici de a petrece timpul împreună, pentru că a apărut televizorul, iar în ultimii ani toate s-au schimbat, viaţa noastră petrecându-se mai mult în mediul online şi dispărând cărările dintre noi.
Volumul De la şezătoare la comunitate online. Revitalizarea tradiţiilor româneşti prin social media, apărut la Editura Etnologică, ne aduce, prin ochii specialistului Oana Maria Călin, subiectul pe care aceasta l-a atins în cadrul Şcolii Doctorale în Ştiinţele Comunicării, din cadrul Facultăţii de Jurnalism a Universităţii din Bucureşti.
Pornind de la Nicolae Iorga, cel care spunea că „tradiţia poate fi uitată, dar ucisă nu”, autoarea ne duce pe platformele social media, acolo unde peste 10 milioane de români sunt prezenţi, în momentul de faţă, petrecând zilnic peste zece ore. Aşa se face că şi poveştile de la gura sobei, şezătorile şi tradiţiile se mută pe grupuri de pe facebook.
Dacă în trecut bunicile şi mamele învăţau fetele să coase şi să deprindă cele ale casei pentru a fi bune gospodine, astăzi, multe din aceste lucruri se învaţă din mediul online. Căci, toată lumea are azi un telefon şi este simplu să găseşti reţete de mâncare, spunându-ţi-se, în filmuleţe video, pas cu pas, ce să faci. Este mai greu cu reţetele bunicii sau cu poveştile spuse de către aceasta, pe lângă mâncare dar, la fel ca lucrurile din ultimul timp, şi mâncarea devine uniformă şi, de multe ori, fără gust. „La începutul secolului XX, transmiterea tradiţiilor româneşti era considerată obligatorie în viaţa satului, în special datorită condiţiilor în care se desfăşura viaţa de zi cu zi, erau comunităţi mici cu interese şi ocupaţii asemănătoare, cu o condiţionare temporală similară, dar şi cu o limitare geografică a spaţiului de desfăşurare. Prin modernizarea şi mutarea sătenilor la oraş, aceste interese şi ocupaţii comune s-au transformat la nivel de activitate de grup, mai ales datorită dimensiunilor mari ale comunităţilor, varietăţii şi intereselor oamenilor. Odată cu apariţia reţelelor de socializare, în special datorită grupurilor de facebook, a fost revitalizată, în acest context, o serie largă de obiceiuri şi tradiţii, printre care şi cele monitorizate de mine în acest demers de cercetare” (p. 10), spune Oana Călin.
Astfel, de la necesitatea de altădată, astăzi, funcţiile organizatorice de promovare a cântecelor şi a practicilor magice se retrag pe scenă sau în mediul virtual. Poveştile din şezători, cu toată salba de proverbe, ghicitori, strigături, cântece, practici, superstiţii, jocuri şi dansuri, munca femeilor – torsul, ţesutul, cusutul – sunt readuse în actualitate, nu neapărat dintr-o nevoie strictă a vieţii satului, căci astăzi avem de toate, ci pentru a transmite mai departe tradiţiile şi spiritualitatea străbunilor.
Oana Maria Călin face o comparaţie între părerile mai multor specialişti despre şezători şi despre rolul acestora, dar merge mai departe şi analizează, pornind de la poveştile concrete din viaţa satului. Dintre mai multe platforme care se ocupă de subiect, cea mai vizibilă este Semne cusute în acţiune SCA, un grup de facebook cu aproape 40.000 de membri care analizează postările şi comentariile, modul în care interacţionează online comunitatea, limbajul folosit, contextele în care apar subiectele, simbolurile şi tiparele folosite, redefinind tradiţia. Dacă străbunii noştri duceau firesc ca moştenire, din generaţie în generaţie, obiceiurile din sat, timp de două milenii totul decurgând de la sine, astăzi vorbim despre logică media, micro media, branduri, influenceri. Nu mai ascultăm bătrânele satului, puţine dintre acestea fiind prezente în mediul virtual, ci ne dăm noi specialişti care le ştiu pe toate, comentând din spatele unui ID despre tradiţii. Terenul multora dintre noi este doar în mediul virtual, nemaimergând să adunăm poveşti de pe sate, iar interviurile cu cei care ar avea ceva de spus în acest mediu sunt, de multe ori, ignorate. Astăzi, credem că nu mai mergem în poveşti la gura sobei, ci este de ajuns să scanezi un cod QR pentru a vedea interviuri pe youtube cu cei care vorbesc despre tradiţii. Mulţi dintre ei, nepricepuţi.
Am observat că multe din aceste grupuri de pe facebook nu au nicio legătură cu realitatea şi că sunt făcute doar pentru a vinde hainele luate pe doi lei din lada de zestre a străbunilor, cu suprapreţ. Apoi, au apărut acele tipare pe internet pentru maşinile de cusut şi, dacă în trecut femeile satului aveau grijă în şezători să nu îşi arate una alteia modelul, astăzi nu mai coasem nici cu acul şi nici pe acele materiale făcute în războiul de ţesut, ci brodăm cu maşina, după modele împrumutate nu din alt sat ci din altă ţară, multe dintre acestea fiind din Ucraina, mai mult, fiind şi scandal între „meşterii” care produc spre vânzare aceste cămeşi.
Grupul de facebook Semne cusute, cu peste 35.000 de membri, are mesaje precum „coase-mă”, „salvează-mă”, „ia-mă”, „poartă-mă”, vorbind despre nevoia iei. Au fost vremuri în care nu am mai băgat în seamă haina tradiţională şi, iată, este bine, chiar şi prin aceste grupuri, că revenim la tradiţie. Că totul ar trebui supravegheat şi ar trebui să avem alături de noi specialişti care să ne înveţe ce înseamnă tehnica, este adevărat. Acest grup, spre exemplu, prezintă, atât în română, cât şi în engleză, partea textilă din gospodăriile ţărăneşti, elementele componente, etapele de parcurs în procesul coaserii, tehnicile folosite şi instrumentele. Vorbim despre frumuseţea produsului finit, despre gradul de complexitate şi emoţia când vezi că din mâinile tale a ieşit o cămeşă deosebită.
Oana Maria Călin vorbeşte şi despre vechiul autentic şi vechiul ca şi kitsch, amintindu-ne aici şi de faptul că orice noutate care venea într-o comunitate, la început, era privită drept kitsch, iar după ce era purtată de aproape tot satul, devenea tradiţie.
Sărbători precum Ziua Internaţională a Iei vin să întărească frumuseţea acestui element tradiţional din lada noastră de zestre. Cămaşa, numită şi ie, este cel mai spectaculos element din lada de zestre românească, simbol al identității și creativității, al imaginaţiei ţărăncilor ce au cusut pe pânză cele mai frumoase flori şi elemente geometrice. Mari creatori de modă au fost inspiraţi de portul popular românesc, pe care l-au ridicat la rang de artă pe cele mai mari podiumuri ale lumii. Principesa Ileana, Principesa Elena şi Regina Maria au promovat, cu mândrie, portul nostru. Făcând parte din patrimoniul național, ia (cămeşa) este un adevărat ambasador (brand) pentru România. Pentru ţărănci, portul popular a fost încă de la început o oglindă a sufletului lor, alb în esenţă precum puritatea şi sinceritatea oamenilor, însă, în timp, ornat cu diferite culori, modelele realizate cu acul fiind parcă picturile unor mari artişti. Comportamentul comunicaţional intercultural normat la nivelul comunităţii rurale din România s-a modificat de-a lungul timpului în funcţie de natura nonconflictuală a dialogului şi de disponibilităţile comunicaţionale ale diferitelor generaţii, de conştientizarea importanţei păstrării nealterate a tradiţiilor. Altfel comunicau strămoşii noştri, când singura posibilitate era dialogul verbal şi altfel dialoghează ţăranul din zilele noastre, când tehnica a pătruns şi în ultimul cătun. Mai putem vorbi despre insule în care ţăranul român îşi păstrează nealterată vorba, concomitent cu lada de zestre în care regăsim portul şi toate ritualurile? Oricât de mult am vrea să credem că mai avem asemenea locuri nealterate de modernism, nu este aşa, pentru că trăim vremuri în care informaţia pătrunde ca un fulger prin intermediul canalelor media, până la ultima casă din deal. Nu mai există gospodărie care să nu aibă măcar un radio cu baterii, accesibil, la preţuri modice, începând cu 20 lei. Astfel, nu mai putem vorbi de ciobanul izolat la stână, de primăvara până toamna, care nu avea cu cine dialoga decât cu el însuşi şi cu Dumnezeu. Toată această trăire interioară nu mai există ca altădată, deoarece telefonul mobil este accesibil oricui şi, în trei secunde, cel „izolat” poate afla ce s-a întâmplat în sat. Lada de zestre s-a adaptat şi ea raporturilor comunicaţionale care reglează viaţa comunităţii, rolurilor pe care le au patternurile culturale asupra normelor de comportament. Credinţele, valorile şi simbolurile sunt influenţate de tehnicile moderne, ştirbind din frumuseţea acestora în detrimentul bunăstării. Este clar că odată cu dispariţia uliţelor de pământ şi a apariţiei asfaltului, drumurile, deşi mai comode, sunt tot mai rare între vecini, dispărând solidaritatea de altădată (şezători, clacă), iar odată cu apariţia curentului electric s-a renunţat şi la poveştile spuse la lumina lămpii sau a jocului focului în vatra cuptorului. Încet, dispar limitele marginalului, ca aşezare spaţială, raportul cu vatra nemaifiind ca altădată, comunicarea extinzându-se, iar toleranţa, fie ea lingvistică, fie de port, fiind mult mai îngăduită, predominând în comunicare simetria.
Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu ce înseamnă portul popular? Câţi mai cunoaştem cu câtă trudă, amestecată cu sentimentul de dragoste şi nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut în lungile nopţi de iarnă, pentru a termina hainele pentru membrii familiei în timp util pentru sfintele sărbători? Femeile se întreceau în arta cusutului, iar modelele erau ţinute în secret, până în momentul în care, în ceas de praznic, hainele erau etalate în faţa tuturor consătenilor la biserică, sau la jocul din sat. Despre cămaşa tradiţională sunt multe poveştile din vatra satelor noastre, în toate familiile femeia având grijă ca în nopţile lungi de iarnă să coase pentru toţi cei ai casei. De obicei, noile modele erau etalate la Sărbătorile Pascale, atunci când Lumina este prezentă mai profund în viaţa oamenilor, aducând un plus de frumuseţe, iar straiele de sărbătoare îşi fac locul în prima zi de Paşti, atunci când întreaga comunitate admiră noile modele la care s-a lucrat în secret. Sau ele sunt etalate la joc deschis, cum nu se poate mai frumos, de marele romancier Liviu Rebreanu în romanul Ion, al cărui fir epic începe într-o zi de duminică, în care toți locuitorii satului Pripas (Prislop) se află adunați la hora tradițională. Nu lipsesc nici fruntașii satului, care cinstesc cu prezența lor sărbătoarea1. La jocul din sat erau prezenţi şi „lătureni” din satele vecine. „Veneau lătureni, de «ardeau» căruţele de faini ce erau. Veneau din Piatra, Mireş, Chiuza, Săsarm, Mogoşmort (Mogoşeni), Căian, Spermezeu. Portul, încet-încet, dispare. Îl mai păstrează bătrânii. Acum îi plin de lume cu haine domneşti”, spune Vasile Maximinian.
Istoria costumului tradiţional românesc nu mai este cunoscută de generaţiile actuale, nu mai ştim de specificul meseriilor şi al meşteşugurilor legate de producerea materiilor prime şi confecţionarea costumelor propriu-zise, apoi de materialele folosite (cânepa, inul, lâna, blănurile, pielea și părul animalelor), etapele de producţie, analiza croielilor, a tipurilor de ornamente şi a semnificaţiei fiecărui element finit din costumul popular. Câţi mai cunoaştem uneltele şi instrumentele necesare pentru tors şi țesut: cujeici, fuse, răşchitoare, coconeţ, vârtelniţă, urzoi, stative, suveici, sucale, ţevi, meliţe şi piaptăne? Dar despre tipurile de ornamente folosite (geometrice, florale, zoomorfe) sau culorile predominante (roşu, albastru, verde, galben, maro, violet, dar și negru și alb)? Mai ştim ce ţeseau bunicile noastre (pânză, cingeauă cu alesături, draperii, fețe de masă, merindare, funduri de pernă, cergi, vernici sau cenuşare din bumbac, cânepă sau in, iar din lână țoluri, cuverturi, procuțe, păretare, fețe de masă, pănură, traiste)?
Conform etnologului prezentat de Mihaela Bolog, ornamentica era făcută prin alesături şi cusături cu acul, din bumbac, prin folosirea unor tehnici decorative precum cruci, pene pe dos, păşituri peste fire, asta dacă nu vorbim despre modelele realizate în războiul de ţesut. Ţara Năsăudului, „patria costumului popular”, a intrat în istorie cu două recorduri mondiale: „Cea mai mare mulțime de oameni îmbrăcați în costum tradițional” și „Cel mai mare dans popular românesc, realizat în sincron”, paşii unui dans specific Ţării Năsăudului – Roata de la Runc. 12.000 de oameni au participat la eveniment, pe stadionul din oraşul Năsăud, omologat de Guinness World Records. Despre acest ținut s-a pronunțat și Nicolae Iorga: „E târg la Năsăud, și pe largile ulițe tinoase trec sătenii cu pălăria mare și cizmele lungi, femeile cu catrințe portocalii sau trandafirii, de multe ori foarte frumoase. E o rasă de oameni tari, cu liniile alese și cu deșteptăciune în față. Din neamul lor, dintre urmașii popilor din Hordou, deasupra Năsăudului, a răsărit pentru tot poporul românesc acea natură sănătoasă și puternică de mare poet, de meșter al graiului nostru și al tuturor felurilor de cântec, care e George Coșbuc, mlădiță a trunchiului grăniceresc”.
Cercetarea lăzii de zestre merită a fi aprofundată pe viitor prin studii aplicate pe tipologiile comunicaţionale etnice, pe deschiderea culturală şi pe formarea competenţei de comunicare interculturală, temele etnologice, antropologice, sociale şi filozofice abordate oglindind, până la urmă, etnopsihologia românului. Din păcate, iile noastre făcute manual concurează cu fabricile din China, India sau din alte ţări, unde costurile de producţie sunt şi mai diminuate.
Un lucru bun la aceste grupuri online este că rup barierele fizice ale zonei delimitate de un teritoriu, oferind posibilitatea participării oricui, de peste mări şi ţări, la întâlniri. Frumos este atunci când aceste comunităţi virtuale se întâlnesc şi offline şi, dincolo de adaptarea la vremurile în care trăim, să ducem mai departe şi această comunicare vie între noi, nu doar prin intermediul unui ecran care, oricât am vrea noi, nu poate fi însufleţit.
Azi, când postările online devin ritual, când social media formează entităţi dincolo de spaţiu şi timp, când la fiecare 60 de secunde se trimit patru milioane de sms-uri, când utilizatorii facebook dau like de peste patru milioane de ori, tradiţiile noastre se află şi ele sub semnul hashtag în mediul virtual. Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, președinte al Asociației de Științe Etnologice din România, spune: „În aceste vremuri în care trăim, digitalul e un continent în plus. Pentru unii e deja principalul continent. Grupul nostru de cercetare de la Universitatea de Vest din Timişoara a realizat o platformă care se numeşte Hera, de la Heritage, şi Hera de la numele personajului din mitologia greacă care era soţia stăpânului, adică persoana abilitată sau personajul abilitat cu această grijă pentru lucrurile care ţin de gospodărie, ţin de casă. Patrimoniul nostru e, de fapt, ceea ce vine dinspre această veche relaţie cu casa, cu familia, cu gospodăriile. Regăsim aceste informaţii aşezate pe platformă şi aşteptăm acolo mereu, inclusiv contribuţiile celor care doresc să posteze ceva despre patrimoniul regional”.
Sunt în asentimentul profesorului Mihai Coman, care spune despre carte că prezintă interferenţa mai multor discipline, ştiinţele comunicării, antropologia culturală, noile tehnologii digitale şi elementele de sociologie a organizaţiilor, având o contribuţie semnificativă la înţelegerea transformărilor din cultura contemporană, depăşind de multe ori lumea reală (offline), cea virtuală (online) făcând parte din viaţa noastră. Depinde de noi cum o folosim, inclusiv pentru promovarea tradiţiilor lăsate de străbunii noştri.
Note:
1 „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. … flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite…” (Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Litera, Bucureşti, 2001, p. 16).
2 Vasile Maximinian, n. 1941, Dumbrăviţa, BN, interv. în 2014.
3 Mihaela Bolog, etnolog la Muzeul Bistriţa.
4 https://rasunetul.ro/judetul-bistrita-nasaud-stabilit-doua-recorduri-mondiale-acreditate-oficial-de-guinness-world-record, accesat în februarie 2024.
5 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, 1906.
6 https://rasunetul.ro/prof-univ-dr-otilia-hedesan-presedinte-asociatiei-de-stiinte-etnologice-din-romania-romania-e-o-tara, accesat în februarie 2024.
+ There are no comments
Add yours