Obiceiuri de nuntă din Boianu Crasnei*

Petru Galiş și Anamaria Camelia Sabou (Crişan)

Nunţile în Boianu Crasnei comportau un ritual întreg, începând de la mersul în peţit şi până la căsătoria propriu-zisă.

După ce părinţii flăcăului stabileau cu care fată să se însoare, aceştia îl trimiteau în peţit împreună cu un om mai vârstnic. Mersul în peţit putea fi anunţat din timp sau nu. Asta depindea de faptul dacă tinerii se plăceau sau nu. Fata şi părinţii ei se pregăteau să primească peţitorii (dacă aceştia erau anunţaţi). Pregăteau mâncare şi băutură, se îmbrăcau în straie de sărbătoare. Peţitorul intra în casă, spunea cu cine şi pentru ce a venit, apoi întreba dacă-i primeşte ori ba. Dacă-i primea, intrau în casă; dacă nu, plecau înapoi.

În casă erau poftiţi la masă, unde se mânca şi se bea. Tinerii stăteau unul lângă altul, iar peţitorul spunea al cui este flăcăul (dacă nu era cunoscut), ce zestre îi dădeau părinţii, precum şi alte calităţi ale acestuia. Tot el îl întreba pe tatăl fetei ce zestre poate să-i dea acesteia. Dacă se potriveau la vorbă, cheful se înteţea; dacă nu – nu. La urmă se stabilea data când să se meargă „de vedere”. Întâi mergeau părinţii băiatului, apoi aceia ai fetei.

Cu ocazia „vederii^”, cele două părţi stabileau precis ce vor da tinerilor drept zestre, uneori discuţia era purtată faţă de martori, pentru a da mai multă greutate „târgului” încheiat.

Până la 1785, pentru a se putea căsători, tinerii trebuiau să aibă şi asentimentul stăpânului de pământ, fără de care nu puteau încheia acest act.

Prin patenta împăratului Iosif al II-lea, din 22 septembrie 1785, iobagii primesc dreptul de a se căsători şi fără consimţământul stăpânului feudal.

După ce părţile se înţelegeau, începea pregătirea pentru nuntă. Preotul le încheia formele, făcea cele trei strigări în biserică, timp de trei duminici la rând. În acest timp, cele două familii făceau pregătirile necesare.

Se putea face o nuntă mai mare sau mai mică, în funcţie de starea materială a părinţilor. Se stabilea cine anume să fie invitat şi cine să-i invite (chemător). Cel care făcea chemarea la nuntă, se gătea ca de sărbătoare, avea la el o botă împodobită frumos cu tot felul de panglici şi cu clopoţei, o traistă în care avea fie o damigeană, fie mai multe sticle cu ţuică. Încă de la poartă, chemătorul începea să zornăie din botă, izbind-o cu putere de pământ, intra în casă şi spunea:

„Tot este un grai mândru şi frumos

Anume de la Domnul Hristos,

De la Maica preacurată,

În această zi minunată.

Anume, cu nume, cine-ar fi:

… (se rosteşte numele mirilor)

Vă pofteşte la nuntă pe joi,

Doi din casă;

La un pahar de băutură,

La un scaun de hodină,

La mai multă voie bună.

Şi să ziceţi cu toţii:

Să le deie Dumnezeu noroc

La craii cei noi!”

După ce invitaţia era făcută îi servea pe cei din ca­să cu câte un pahar de ţuică. Şi aşa mergea din casă în casă, până termina.

În ziua nunţii, mirele se pregătea să meargă după mireasă acasă la ea şi de acolo să meargă la biserică pentru a se cununa. El, împreună cu rudele sale, cu prietenii şi cu o parte din invitaţii săi se urcau în căruţe, care erau frumos împodobite, trase de doi-patru cai (şi aceştia erau împodobiţi), şi împreună cu şase până la 14 călăreţi, încolonaţi, mergeau în goană, şi tot într-un chiot spre casa miresei. Aici îi întâmpina poarta închisă, lângă care, într-un par înalt era pusă o oală de lut. Pentru a li se deschide poarta şi să poată intra în curtea miresei, mirele şi ai lui trebuiau să dea jos oala din par, fie că se urcau la ea şi o zvârleau jos, fie s-o spargă cu bolovani de jos. Nuntaşii treceau la atac. Până la urmă, oala era spartă şi li se deschideau porţile. Erau primiţi ca nişte învingători, îmbrăţişaţi şi li se serveau mâncare şi băutură, după care, împreună cu mireasa şi cu toată nunta, porneau spre biserică.

În carul în care erau mirii se găsea şi lada miresei cu toate lucrurile ei, iar deasupra o grămadă de perne, precum şi nelipsitul ţol. Lumea admira lucrurile acesteia pe uliţele pe care treceau.

După cununie începea nunta – într-un loc dinainte stabilit – dar de obicei, acolo unde urma să locuiască tinerii. Masa începea cu mâncarea tradiţională – sarmalele (piroşte sau păpuşi). Se mânca apoi supă de cartofi sau tăieţei, carne de oaie sau de vită. În tot timpul se servea băutură, şi fiecare bea după puterile sale.

Seara începea dansul (danţul) miresei. La acest dans erau obligaţi să participe toţi nuntaşii. Înainte de dans, un om anume ales – grăitorul – prezenta cadourile pe care le făcea mireasa socrilor şi nănaşilor, apoi pe acelea făcute de nuntaşi, ocazie cu care spunea şi o urare la adresa lor şi a tinerilor căsătoriţi.

Cadourile se compuneau dintr-un colac mare de grâu, frumos împănat, un picior (cioloboc) de porc afumat, un blid de brânză, un ştergar sau alt obiect, o măsură de grâu, şi chiar animale vii, în special oi.

La dansul miresei, primul care începea jocul era nănaşul. Pe masă se punea o farfurie (talger) în care toţi cei care jucau mireasa erau obligaţi să pună o sumă de bani, după puterea economică. Naşul punea primii bani în far­furie, şi de regulă şi suma cea mai mare. Exemplul lui îl urma invitat după invitat. După ce se termina dansul miresei, iar se dădea mâncare şi băutură, după care urma jocul.

Şi la nunţi se strigau fel şi fel de chiuituri.

Nunta se termina noaptea târziu sau chiar a doua zi dimineaţa. Uneori, ospăţul se continua şi în cea de a doua zi.

Iată cum ne descrie lelea Măria Borzului nunta din Boian din perioada când a fost ea socăciţă:

„Mă numesc Maria Cristea, zisă Mărie Borzului din Boian, comuna Cizer. Am crescut într-o familie frumoasă, compusă din părinţii Ana şi Petru, cu încă patru fraţi, fiind adoptată de la vârsta de trei ani.

Sunt căsătorită de la vârsta de 20 de ani cu Pavel Cristea, zis şi Pavele Borzului, care a fost sfătul bisericii din Boian timp de 18 ani. În urma căsătoriei a rezultat un fiu, pe nume Nicolae Cristea, care în momentul actual este sfătul bisericii din Boian.

În anul 1994 s-a căsătorit cu Lucica Bendrii, din Valea Boului, fiica lui Ioan şi Viorica Ghiurca. Sfătul Nicolae şi soţia Lucia au doi copii: Lavinia Cristea şi Daniel Cristea.

Începând din anul 1960, după căsătorie, am fost bucătăreasă la nunţi.

Înainte de nuntă cu o lună de zile sau trei săptămâni se pregăteau tăiţeii (pătura) pentru nuntă, care se făceau cu mâna (nu erau maşini pentru aşa ceva).

Cu o săptămână înainte se făcea clacă pentru adunarea lemnelor din pădure pentru cort. Miercurea şi joia se făceau prăjituri, astfel se strângeau femei din sat, neamuri, care aduceau fărină (făină), ouă, oloi (ulei), miere, dulceaţă şi nuci.

Vinerea se strângeau găini care se tăiau, iar pentru cârnaţi şi friptură se tăia un porc. Apoi se făceau păpuşi (sarmale), șniţele, chiftele, caltaboşi, cârnaţi.

Printre felurile de mâncare care se dădeau la nuntă erau aperitive, tăiţei, brânză de hiribe (piure de cartofi) şi carne de găină şi porc. Apoi păpuşi (sarmale) şi prăjituri.

La început se dădea pălincă de prune şi se juca mireasa (danţu miresii). Pentru 5 şi 10 lei o juca o familie, iar nănaşu stătea cu blidul (farfuria) pentru a aduna banii. Se dădeau haine la mireasă, la mire şi la chemătorii de nuntă (cei care umblau prin sat pentru a invita oamenii la nuntă). La mireasă se dădeau plapumă (pilotă), perină (pernă), ţol (pătură), cearceaf, iar mireasa îi dădea soacrei chimeşe (cămaşe), chischineu (batic), rothie (rochie). Mirele primea chimeşe (cămaşe) şi ştergură. Toate aceste daruri le grăie (spunea) grăitorul, apoi începeau danţul la nuntă (petrecerea) şi descântecele.

Înainte de petrecerea din cort, miroiu (mirele) mergea după mireasă. Când ajungea la mireasă, vraniţa (poarta) era legată cu sârmă să nu poată intra alaiul în ocol (curte), până nu plătea mirele. Grăitorul cerea mireasa, iar muierile (femeile) luau blidele (farfuriile) din cui, apoi primeau sticle cu pălincă din partea gazdei şi începeau să descânte:

Gată-te mireasă bine

C-amu venim după tine

Te ducem la altă casă

Să-ţi fie viaţa frumoasă

Busuioc în colţu’ mesei

Mândru plâng ochii miresii

Lasă plângă şi jelească

Să ştie c-o fost mireasă

Mirele din colţu’ mesii

Trage-o palmă miresii

Să ţină mireasa minte

Că s-a măritat ’nainte

– Socăciţă dintre sate

Mi-ai dat păpuşi îngheţate

– Taci, la dracu totoloţ

Că le-ai mâncat cum au fost

Ţucu-te mireasă albă

La toată lumea eşti dragă

Numai la măta urâtă

Ce de-aceea te mărită

Supărată-i mireasa

Pân-ce o-ntrebat popa

Dulce-o fost mierea ori ba

Da’ ea puse capu-n piept

Spuse la popa direct:

– Miere-a fost destul de dulce,

Nu ştiu traiul cum l-oi duce.

Ţucu-te găină sură

Ieri ai fost pe după şură

Amu eşti la naşu-n gură

Ieri ai fost pă după casă

Amu eşti în gura noastră.

Mai demult, nunta se făcea două zile. Duminica după-masa se strângea lumea şi se dădeau păpuşi (sarmale) şi zamă (supă). Se adunau iar bani: 1 leu, 2 lei, 3 lei, 5 lei, de la fiecare cât avea. Apoi jucau şi petreceau”.

*Fragment din volumul „Boianu Crasnei – 540 de ani de la atestarea documentară (1481-2021)” de Petru Galiş şi Anamaria Camelia Sabou (Crişan), în curs de apariţie la Editura Caiete Silvane.