Articole

CET Zalău în demolare*

Centralele electrotermice produceau prin arderea cărbunelui abur de înaltă temperatură şi presiune. Acest super-abur ajuta pe toată lumea. Ne dădea curent electric, robotea prin fabrici şi ne încălzea iarna, când erau luni cu frig şi ger.

Asta am înţeles eu din explicaţii. Ce am trăit eu în anii ’80-’90, când funcţiona acest CET, e un pic diferit. Era rece şi în apartamente şi la fabrica unde lucram. Nu era apă caldă decât două ore în unele zile, păi de unde să fie, că nu era nici apă rece, şi aia venea câteva ore şi se „lua”. Se lua şi curentul. Mi-au spus cei care lucrau la CET că uneori, de multe ori, primeau cărbune aşa de prost, mai mult pământ decât cărbune. Unii locatari îşi „înţepau” caloriferul ca să ia apă caldă.

Aproape toate caloriferele erau înfundate, şi ţevile la fel. Îmi amintesc că la un moment dat, asta după ’89, în blocul unde locuiam, toţi ne-am schimbat ţevile de alimentare a caloriferelor cu unele mai largi, ca să avem mai multă căldură. Poveştile astea sunt pentru cei care nu le-au trăit şi care pe drept cuvânt le pot lua ca un scenariu pentru un film absurd. Ca să funcţioneze un sistem, părţile trebuie să fie concordante. Dacă regimul era greşit şi oamenii alegeau soluţii adaptate. Nu, nu am fost un revoltat, am fost o piesă dereglată într-un sistem dereglat. Adică am ignorat cât am putut mediul şi am pictat. Cel mai mult pictam la fabrica unde lucram. Deşi în general sunt fricos, ieşeam totuşi pe poarta fabricii cu lucrări de 2 pe 1,20 metri. O dată m-am întâlnit cu directorul: „– Ce ai acolo Ghiţă?”, „– Un vagon cu motorină, tovarăşul director”, „– …”. Şi spuneam adevărul, era o pictură: „Vagon cu motorină”. Să revenim la picturile cu CET Zalău în demolare. Proiectul urmăreşte recuperarea patrimoniului industrial recent, prin valorificarea lui în spaţiul artei contemporane. Tehnologia, sistemele de calcul, felul şi metodele de lucru, materialele, inovaţia şi adaptarea la cerinţele politice, forţa de lucru, multe lasă urme chiar şi în ceea ce a mai rămas din CET Zalău, pentru că atunci când l-am pictat, o parte din el dispăruse deja.

Lăsând limbajul „proiectelor” la o parte, lucrurile au stat cam aşa: era în decembrie 2013. Eu mergeam la plein-air şi nu o zi ci toată luna decembrie, lucru pe care nu vi-l recomand. Lucram în afara oraşului, am ajuns pe la CET şi pictam de la distanţă clădirile. Într-o zi m-am plasat în faţa intrării, cam la 100 de metri, lângă o cale ferată folosită doar de zona industrială, cred că era şi zăpadă. După o vreme vine spre mine paznicul, înalt, uniformă închisă, câine şi parcă mai era un om cu el, care s-a oprit în drum. Asta mai lipsea. Eram noi obişnuiţi cu fotografiatul interzis, dar pictatul? Ştiam că CET-ul nu mai funcţionează de câţiva ani. „– Bună ziua”, „– Ce faceţi?” etc. Ce impresie i-am lăsat omului ăstuia nu ştiu, şi nici cum arătam de la distanţă. Aveam un halat verde închis, pe cap una sau două căciuli, două perechi de pantaloni şi izmene. Stăteam pe un scăunel pe care-l căram zilnic cu mine, geantă mare neagră, pânza pe care o ţineam cu mâna stângă şi o sprijineam pe genunchi, în loc de şevalet şi celelalte: paletă, culori, pensule etc. După douăzeci de minute de lucru, începea să-mi picure apă din nas, după ce terminam pictura se oprea şi picuratul. Zice el cu gura lui: „– De ce nu vorbiţi cu şefii ăştia să vă lase să lucraţi înăuntru?” Şi aşa a început. Nu că ar fi fost mai cald dincolo de poartă, dar aveam acoperire, eram în regulă, aveam aprobări, eram un om care ştia ce face şi de ce face, aveam „proiect”. Mă simţeam aparţinând sistemului, nu mai furam imagini ciuntite de departe, le vedeam de aproape, din interior, eram un om al CET-ului. Ce am văzut în interior a fost un volum uriaş, imens de muncă, un tip de activitate artizanală supradimensionată. Niciodată nu s-a apreciat şi nici nu s-a plătit corect atâta efort uman depus în construcţiile astea megalomane, din toate perioadele istorice de fapt. Ţevi de tot felul, suduri asemenea, table, vată de sticlă în jurul ţevilor, plasă de sârmă să țină vata, table zincate îmbinate ce învelesc conductele, robineţi, mari şi mici, arcuri, betoane, fier-beton şi încă două pagini de enumerări.

Pentru două decenii… Şi natura, care încet, dar sigur îşi recucereşte teritoriul. Plopi care cresc peste tot, iarbă, buruieni, tufe de mărăcini şi mure. Toamna aduceam acasă mure de la CET. Ciorile şi alte păsări aveau casă acolo. Mi-a plăcut să lucrez la CET, aveam linişte. Pictam cufundat şi absorbit de imaginile pe care le alegeam. Rezervoare mari, ruginite, o întreagă ţesătură de ţevi, stâlpi de beton masivi, tavane găurite prin care se vedea cerul, ca nişte guri deschise din care s-au extras câteva măsele, şi vegetaţia care apărea peste tot. Într-o sală mare, odată văruită în alb, unde se află şi acum un bazin cu apă, mi-am făcut o expoziţie, pentru mine şi porumbeii care trăiau pe acolo. Am schimbat de două, trei ori expoziţia la interval de trei luni, şi asta nu din cauza nu ştiu cărui concept, ci era mult mai practic să-mi usuc acolo pânzele decât să le aduc acasă. Mai erau şi turnurile, da’ ele se vedeau de departe. Ce se va alege de ele, se dărâmă? Nu se dărâmă?

La Bucureşti mi-a spus un inginer că sistemul de turnare a lor, printr-un cofraj care se deplasa încet, fără oprire, de jos până în vârf, în timp ce se punea fier şi beton, e o invenţie românească.

Tehnologia de construire a turnurilor de beton armat nu ne aparţine, dar ridicarea lor încontinuu, fără oprire, e o idee românească, şi reducea semnificativ costurile. Totul era centrat pe producţie. Îmi sună în urechi nişte potriveli de cuvinte dintr-un spectacol satiric ce se repeta în clubul fabricii: „Ia de ici, pune colea, să iasă producţia”. Toată lumea ştia că de fapt aşa se şi făcea. Cam aşa cred că s-a lucrat şi la construirea CET-ului, de dimineaţa până seara, la turnuri şi noaptea, fără sâmbete şi fără duminici libere. Trebuia să existe un fel de elan idealist, psihic era mai bine să intri în joc. Unii chiar credeau că e important ce fac şi forţau nota. Persoana devenea tot mai mică şi neimportantă; ce conta cu adevărat erau măreţele realizări. Se lucra aşa poate din cauza propagandei omniprezente, poate tinereţea, poate… Poate vă mai aduceţi aminte prin ce era cunoscut Zalăul atunci, prin „pălinca de Zalău”. Între noi fie vorba, mirosea de trăznea. Când mergeai la Bucureşti în delegaţie, toţi de acolo se aşteptau să le duci pălincă. Pe atunci ştiam şi noi articolul „402”. „Beau şi şefii, bem şi noi”. Bănuiesc că era şi art. 400, care interzicea băutura la locul de muncă. Pe stâlpii de beton se văd încă zgâriate în cimentul umed, câteva date, ziua, luna, anii 1978, 1980, 1982. Verdele firav al clorofilei acoperă în linişte zbuciumul muncitorilor de altă dată. Ciorile au disputele lor interminabile. Pe o serie de lucrări 70 pe 50 cm, făcute acolo, am pictat câte o pereche de ciori pe fiecare pânză. Apoi am scris cu creionul dialogul lor, care e simplu: „– YAA!”, „– NEE!”. Şi tot dezbat tema: dacă turnurile vor fi dărâmate sau nu vor fi dărâmate. Sunt foarte informate, la zi, ba chiar la minut şi foarte competente pentru a dezbate subiectul acesta de maximă actualitate şi importanţă.

Picturile mele cu CET-ul nu sunt „artă contemporană”. Nu e ceea ce ne preocupă acum, nu sunt de actualitate, în felul ăsta s-a pictat acum 100 de ani, nu aduc nimic nou.

Printre muncitorii de la CET era unul care ocolea prezentul zgomotos al faptelor măreţe. Gândul îl ducea la satul lui, la dealuri, la pomii din grădină, la iarbă. Avea două coase, una „Balaur”, mare şi alta „Albina”, mai mică. Îi plăcea dimineaţa la coasă. Ce frumos scânteia roua pe spicul ierbii când răsărea soarele. Atunci când coasa trecea prin iarbă se forma un curcubeu. Îi este dor de curcubeu.

 

*Fragment din catalogul lui Gheorghe Ilea, „CET Zalău în demolare”, în curs de apariţie la Editura Caiete Silvane.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.