O biografie necunoscută a lui Francisc Hossu-Longin

Mircea POPA

Francisc Hossu-Longin a avut ideea salutară ca, la bătrânețe, atunci când a simțit că numărul anilor îl apasă tot mai greu pe umeri, să doneze Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj majoritatea actelor și documentelor cu caracter istoric și cultural pe care le deținea. Importanta sa arhivă a fost folosită cu succes de toți istoricii și cercetătorii care au dorit să aducă în discuția faptelor opinia unui martor ocular, ce a fost implicat personal în cele mai multe inițiative și acțiuni cu caracter cultural și politic puse la cale de elitele românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la Marea Unire și în primul deceniu după acest eveniment. Provenit dintr-o familie nobiliară din regiunea Chioarului, Francisc Hossu-Longin a avut ocazia să participe încă din perioada adolescenței la reuniunile românilor din cele mai diverse locuri ale Transilvaniei, vizitându-și rudele din Maramureș, de la Orăștie sau din Bihor. Rămânând orfan de ambii părinți și fiind crescut de o mătușă stabilită la Beiuș, viitorul avocat a învățat la liceul din Beiuș, dar și la Orăștie și la Cluj, inițiind peste tot acțiuni culturale, societăți de lectură și afirmându-se ca un devotat luptător pentru drepturi naționale. A avut norocul ca atunci când s-a decis a urma Dreptul la Universitatea din Budapesta, să fie remarcat de Iosif Vulcan, care l-a luat redactor și colaborator la revistele pe care el le redija atunci, respectiv la „Gura satului” și la „Familia”, tânărul student român prinzând astfel și gustul publicisticii și al literaturii, manifestat prin versurile, culegerile de folclor sau prin dările de seamă publicate nu numai în revistele lui Vulcan, ci și în „Gazeta Transilvaniei” de la Brașov. Opera sa cea mai importantă a rămas însă postumă, fiind vorba de mai multe caiete de Amintiri, care au fost transcrise și publicate abia în 1975 de către Georgeta Antonescu, în cadrul colecției „Restituiri”, volum care a făcut dovada unui real talent de memorialist, cu o indelebilă savoare a stilului, împănat cu numeroase arhaisme și maghiarisme de epocă. În al doilea rând, cum el a călătorit destul de mult în mai toate ținuturile Transilvaniei, apetența sa pentru observațiile de ordin social, politic și cultural oferă o mină prețioasă de informații de toate categoriile, care nu pot fi obținute din altă parte.
Ca scriitor și om politic, ca avocat al unor răsunătoare procese de presă sau al unor cauze naționale dintre cele mai mediatizate în epocă, Francisc Hossu-Longin oferă noi și revelatoare date despre acțiunile sale politice în biografia păstrată în mss. 277 de la BCU Cluj-Napoca, pe care o publicăm în numărul de față. Redactarea ei, ca și scrisul cu cerneală al paginilor, aparține în mod neîndoios lui Francisc Hossu-Longin, numele celui care i-a solicitat-o, un oarecare Achim, rămânând în planul al doilea. Se pare că acesta a dorit s-o publice în revista „Viața ilustrată” de la Cluj, dar, până în 1933, când autorul ei consemnează nota de mai jos, aceasta nu apăruse. Iată de ce ni se pare extrem de util să o reproducem aici, pentru a constitui o utilă bază informativă pentru toți biografii săi.

Câteva date din viața și activitatea
dlui Francisc Hossu-Longin
Comunicate de A.A. /Alexandru Achim/

Descendent dintr-o veche familie nobilă românească, din fostul „District al Chioarului”, Francisc Hossu-Longin s-a născut în comuna Zam, jud. Hunedoara, la 2 octomvre 1847. Școlile primare le-a frecventat la Deva, iar cele liceale la Beiuș, Cluj și Orăștie, unde a întemeiat „Societatea de lectură” a studenților români și a fost vatavul călușerilor în balul românesc, unde prima dată studenții români au jucat Călușerul în balul românesc și unde a făcut bacalaureatul. După terminarea studiilor juridice de la Universitatea din Pesta și-a făcut examenul de advocat și s-a stabilit la Deva, unde a practicat advocatura peste cincizeci de ani, păstrându-și întreaga sa libertate civilă și politică.
La Pesta a fost colaborator intern la revistele lui Iosif Vulcan, „Familia” și „Gura satului”, iar la Societatea „Petru Maior” a fost ales de bibliotecar, având și o activitate literară specifică. Încă de pe când era „candidat de advocat” (stagiar), i s-a intentat un proces de presă pentru că a criticat satiric cartea faimosului „emisar” și spion al ungurilor la București, Francisc Koos, sub titlul „Historia valachilor, fabricată și cioplită de Francisc Koos”. Această carte numitul a scris-o după ce, pentru multele sale păcate, a trebuit să fugă din București, unde-și făcuse rentabil culcuș și în care a scris cele mai josnice calomnii despre toți domnitorii din România și tot ce a fost românesc. Această carte a folosit-o apoi ca studiu istoric și l-a predat preparanzilor români (atunci în majoritate) din Deva, unde drept răsplată ajunsese director la preparandie. Curtea cu jurați de pe lângă Tribunalul din Arad l-a osândit pe comentatorul român la o lună închisoare de stat, pe care a și ispășit-o în temnițele renumite de la Vatz. Ca advocat și membru în „Congregațiunea comitatului Hunedoarei”, a avut o viață încontinuu agitată și a dus o luptă grea mai ales pentru ținuta sa românească și pentru corespondențele sale, apărute în „Gazeta Transilvaniei”, revistă la care a colaborat până la moartea neuitatului său amic și soț de luptă, dr. Aurel Mureșianu.
La memorabila conferință națională, unde s-a făptuit Partidul Național Român, ținută la Sibiu în anul 1881, a fost unul din cei patru notari ai conferinței, iar mai târziu a fost ales și membru în comitet. A rămas fidel programului până ce steagul, la Alba Iulia, s-a depus în arsenalul amintirilor noastre sfinte.
La 12 octomvre 1882 a luat în căsătorie pe una din cele mai distinse românce ale neamului nostru, pe fiica marelui român George Pop de Băsești, Elena, cu care a întemeiat o căsnicie românească de model, o casă de o rară ospitalitate, în care în decursul anilor s-au perindat aproape toți bărbații vieții noastre publice, casă din care n-a ieșit nime fără mângăiere și fără o plăcută aducere aminte și în care s-au discutat și hotărât multe chestiuni folositoare vieții noastre culturale și politice. Mână în mână, până în zilele noastre, acești soți continuă munca lor dezinteresată pe toate terenurile vieții noastre românești, spre folosul celor care li se adresează.
Ca director al Despărțământului Asociațiunei Transilvane pentru literatura și cultura poporului român, ani de-a rândul, prin adunările generale și împreună cu expozițiile aranjate de Reuniunea femeilor române în domeniul industriei casnice, a fost unul din cei mai harnici propagatori ai culturii românești. Pentru aceasta și pentru corespondențele ziaristice, la tot pasul a fost infestat cu fel de fel de vexațiuni, procese de tot felul, acuzat a fi complice păcătos cu societăți secrete în țară și străinătate, răspânditor de proclamații revoluționare ale studenților români din Paris, preamărire a agitatorilor, împreunate cu percheziții domiciliare ridicole, cu amenzi, cu spargeri de ferești, de denunțări fără rezultate, la Camera Advocaților, până ce, după o sentință ca trasă de păr, a fost condamnat de Tribunalul din Alba Iulia, la închisoare de o lună, ce s-a și executat. A fost târât într-un proces de presă ciudat, pentru un articol apărut în „Gazeta Transilvaniei” sub titlul „Mea culpa”. Procesul s-a făcut la Târgu Mureșului, înaintea Tribunalului prezidat de insultătorul memoriei lui Avram Iancu, Lazar, unde, după ce procurorul feroce a ținut un strașnic rechizitoriu mai bine de o oră și jumătate, explicând juraților grozavul pericol al agitațiunilor românești din țară, la întrebarea președintelui: ce are să spună întru apărarea sa, dl Francisc Hossu-Longin a răspuns următoarele: „Așa mă simt de nevinovat, încât nu aflu trebuință să dau nici un răspuns întru apărarea mea”.
Această declarațiune, neobișnuită până atunci în analele proceselor de presă, a stârnit o iritațiune atât asupra Tribunalului și a Curții cu jurați, cât și în rândul numerosului public, încât se prevedea bineverdictul ce s-a pronunțat: jurații în unanimitate, „da, vinovat” și sentința: un an de închisoare de stat și 1000 coroane amendă cu spesele procesului.
S-a întâmplat însă o minune. În urma contestațiunei ce s-a făcut, Curia Casației a revizuit cauza: nu numai în formă, cum se practica până atunci, ci și în fond, primul caz în cauze de presă, casând atât verdictul juraților, cât și sentința Tribunalului atât de aspră. Toată ziaristica, mai ales cele juridice, s-a ocupat multă vreme cu această cauză.
Ca apărător, mai ales în chestiuni de natură politică, îl vedem pe dr. Francisc Hossu-Longin în șirul apărătorilor din monstruosul proces pentru Memorand, îl vedem ca unul din apărătorii procesului pentru „Cununa lui Iancu”, intentat bravilor și chipeșilor tineri universitari Ioan Scurtu, George Novacoviciu și Coriolan Șter din Cluj, care au avut curajul a executa cu bărbăție și a suporta consecințele hotărârei luate de tinerimea română în cauza insultei ce s-a făcut de un becisnic și laș procuror maghiar memoriei eroului Avram Iancu. La Tribunalul din Alba Iulia, în cursul unei pertractări criminale, procurorul Lazar a numit pe Avram Iancu „conducător de bandiți, ucigaș”. Aflând tinerimea română din Cluj de această infamă și tendențioasă insultă, la sfatul dlui dr. Amos Frâncu, a decis a se răzbuna prin trimiterea unei delegațiuni de trei, care să ducă la Țebea și să depună o superbă cunună pe mormântul lui Avram Iancu, pe a cărei fundă tricoloră s-a scris „Lui Avram Iancu, Dormi în pace, noi veghem! Tinerimea română” și fiecare delegat să țină la mormânt câte o vorbire din suflet românesc.
Așa s-a și făcut. Dar „Cununa lui Avram Iancu” nu a împodobit mormântul de la Țebea, nici douăzeci și patru de ceasuri, căci la poruncă, prin pretorele Lazar Farkas, vandalii cei cu pene de cocoș la chipiu s-au năpustit în cimitir și au ridicat cununa, ducând-o cu ei, iar presa maghiară, altă zi, a alarmat lumea, pretinzând ca justiția maghiară să-și facă datoria patriotică, ceea ce în curând a și urmat. Prima pertractare s-a ținut la judecătoria de ocol din Baia de Criș, într-o atmosferă înălțătoare, precum nu s-a mai văzut în fața judecătorilor ungurești, când cei trei acuzați au pus în respect și uimire chiar și pe cei care veniseră la pertractare ca să-și astâmpere focul patriotic, ba câteva unguroaice tinere le oferiră flori și strângeri de mâni, ceea ce însă nu a împiedecat pe judecător – un sas renegat – ca să se lase convins de pledoariile ce s-au făcut, aducând o sentință de condamnare, pronunțată cu emfază, de câte trei luni de închisoare și urmările.
S-a făcut recurs. Altă zi, la reîntoarcere, sosind în fața cimitirului de la Țebea, dl Francisc Hossu Longin, a descins singur la mormântul pângărit al lui Avram Iancu, unde, înconjurat de publicul de la pertractare și de o ceată de jandarmi, ieșiți din ascunzișurile de pândă, a zis cu glas ridicat un Tatăl Nostru, apoi, sărutând piatra s-a reîntors la condamnați, plecând împreună spre Brad, urmăriți de jandarmi, în fuga cailor, furioși că nu li s-a dat prilejul de a-și face și ei datoria.
Românii din Arad, aflând de purtarea și ținuta demnă a tinerilor universitari, au improvizat o manifestație națională, ieșind întru întâmpinarea lor, cum nu s-a mai pomenit pe acele plaiuri.
A doua pertractare s-a ținut la Tribunalul din Deva, când pe ziua pertractării „au buit la vale” în câteva căruțe și „neamurile lui Avram Iancu, ceea ce a umplut de groază pe vitejii din oraș. Delegații tinerimei române și aici au avut mândria faptelor ce au săvârșit, iar după pronunțarea sentinței au ieșit din sală cu capetele ridicate, urmați de o parte din publicul ascultătoriu și cu dragii lor moți, formându-să un convoi până la casele Moșilor, unde din cele șase ferești un cârd de doamne și mai ales domnișoare artiste, i-au primit cu o ploaie de flori, urale și cântece naționale de răsuna tot orașul”. „Cununa lui Avram Iancu”, pe ce cale nu se știe, a stat o vreme oarecare într-una din camerele Tribunalului din Deva, unde erau așezate „corpus delicti” ale hoților și ucigașilor criminali. Și ca să fie săturată și opiniunea maghiară, tinerii jurați au fost eliminați din toate școalele din Ungaria. Sentințele însă nu s-au putut executa, iar „Cununa lui Avram Iancu”, prin petiția dlui Francisc Hossu Longin, i s-a extrădat. D-sa, apoi, prin cântece și aclamări, a dus-o iară la sfântul mormânt așezând-o de nou pe cruce. Ca nu cumva gendarii să o ridice iară, cununa s-a pus într-o cutie cu acoperiș de sticlă și s-a așezat în incinta bisericii, unde se află și azi.
La înălțatele serbări de la Țebea, dl Francisc Hossu Longin a așezat cununa între strălucitele coroane de pe mormântul lui Avram Iancu, căci cei judecați nu să mai aflau în viață și a trebuit să repete: „Eroule, Avram Iancu! Dormi în pace, că tinerimea română veghează și de aci înainte!”
În procesul de agitație pus la cale de cătră niște imbecili din Brad, contra unui sărman moț de meserie ciubărar, cu numele Doț Iuon a lui Toader, din comuna Valea Brad, în zadar apărătorul Francisc Hossu Longin a arătat la pertractare absurditatea și ridicula pornire față de un biet țăran analfabet, patrioticul tribunal din Deva, prezidat de „remaghiarizatorul românilor”, Solyom Fekete, i-a condamnat clientul la trei luni închisoare de stat. Această sentință s-a aprobat și de cătră celelalte foruri mai înalte, tot atât de patriotice. Cât timp Doț Iuon a lui Toader și-a ispășit pedeapsa în temnițele din Seghedin, prin curățirea hainelor și ghetelor colegilor săi domnișori, judecați pentru agitații și duelelor și mai ales prin șăgălniciile sale moțești, și-a câștigat o sumuliță ce nu putea aduna un an întreg hoinărind prin țară, cerșind din poartă-n poartă, strigând prin sate și orașe: „Hai la ciubare, hai la cercuri de legat!”
Scăpând din temniță, s-a abătut și pe la apărătorul său ca să-i mulțumească pentru apărare, din care sieși încalte el nu a înțeles nici un cuvânt și să îi spună și următoarele: „Dumnezeu să alduiască pe domnii care m-au judecat, că nu m-am aflat rău în închisoare și acum nu mă reîntorc cu mâna goală la ciuberele și cercurile mele și la dragii mei de-acasă care mă așteaptă cu drag și dor.”
Dl Francisc Hossu Longin a participat aproape la toate adunările generale ale Astrei și la toate convenirile culturale și naționale de pe tot locul. În timpul crâncenului război mondial a știut să-și păstreze independența și atitudinea sa românească, împlinind cu drag și demnitate toată datoria de român întru îngrijirea prizonierilor bolnavi de prin spitale și a primit cu entuziasm intrarea armatei române cuceritoare. La istorica Adunare de la Alba Iulia a fost trimis ca delegat din județul Hunedoarei, tot așa și la Sfatul de la Sibiu. După înfăptuirea României Mari a fost ales în două cicluri de senator, unde a luat cuvântul și el la dezbaterea legei agrare. A depus la Biblioteca Universității din Cluj o colecție de cărți, documente familiare și politice, din care extragem și aceste date. A fost la încoronarea de la Alba Iulia, unde a dus un prețios Pristolnic, lucrat de dna Aurelia dr. Hossu Longin, născută Petco, din Deva, pe care au fost așezate coroanele și clenovdiile sfinte în Biserica de Încoronare, unde se află și o inscripție arhaică de o rară frumusețe.
La 12 octomvre 1932 și-a serbat nunta de aur, când a fost distins de Majestatea Sa cu ordinul „Ferdinand I” în grad de comandor. (mss. sertar 277/2, f. 2-16)

Biografia de față este însoțită de următoarea scrisoare, datată Băsești, decembrie 1933 și adresată directorului Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, mss. sertar 277/2, f. 1:
Venindu-mi la cunoștință că ați dori ca să aveți o fotografie și ceva date biografice relativ la dl Francisc Hossu-Longin, îmi iau voia a vă trimite alăturat:

1. Câteva date din viața și activitatea dlui F. Hossu-Longin, câștigate din cel mai autentic izvor.
2. Două fotografii, una din tinerețe și a doua în vrâstă de 86 ani ai vieții sale.
3. A treia fotografie-cabinet se află la Biblioteca Universității din Cluj, unde cel de care vă interesați stă în picioare, în haine negre, cu mâna rezemată pe o măsuță. Această fotografie ar fi ca să se vadă în vrâsta bărbăției sale. Dl director general E. Barbul va fi așa de bun să vi-o pună la dispoziție, ceea ce voi cere și eu. Fotografiile s-ar putea așeza între texte așa:
4. Fotografia dlui Francisc Hossu Longin din tinerețe;
5. în vrâstă bărbătească;
6. în vrâstă de 86 de ani, adecă cum veți afla de bine mai potrivit și ce ați crede de cuviință. Fotografiile trimise rog să mi se reînapoieze.
   Nota mea/a autorului, n.n.: la rugămintea părintelui Alexandru Achim i-am făcut aceste date. S-au trimis la „Gazeta ilustrată”, dar până azi nu s-au publicat. Fr. Hossu-Longin.