Henric al V-lea de William Shakespeare la Cinemateca TVR 1

Recent, TVR 1, la Cinemateca, a prezentat filmul Henric al V-lea, în regia și interpretarea lui Kenneth Branagh, printre actori numărându-se Emma Thompson, Judi Dench, Derek Jacobi. Piesa lui Shakespeare a fost ecranizată anterior de către Laurence Olivier, în 1944, obținând Premiul Oscar, în 1990, pentru costume, și Premiul Bafta, în 1990, pentru regie. Recenta vizionare a filmului m-a trimis la textul I al piesei și rezultatul s-a concretizat în următoarele rânduri:
Tânărul rege Henric al V-lea al Angliei invadează Franța, pentru a-și clama dreptul la regat și la mâna fiicei suveranului francez. Henric al V-lea este ultima piesă din cea de-a doua tetralogie (după Richard al II-lea și Henric al IV-lea, Partea întâi și Partea a doua) și a fost scrisă în 1958-1959. Cronica a fost reprezentată înainte de 1600, anul când s-a tipărit prima ediție in-quarto. Textul ediției in-folio din 1623, unde piesa ocupă locul cinci, în secțiunea „Piesele istorice”, este considerat de textologi „bun”.
Principalele surse folosite de Shakespeare au fost Holinshed Chronicles (Cronicile), 1587, și creditorul său Hall (The Union of the Two Noble Houses of Lancaster and York – Unirea celor două case, Lancaster și York), 1584, după cum precizează Leon Levițchi (1). Dintre numeroasele izvoare, în ceea ce privește gândirea filozofică, morală și politică din piesa shakespeariană, o mențiune specială merită lucrarea lui Erasmus Institutio Princeps (1616) și tratatul lui Chelidonius, tradus în engleză în 1571 (prin intermediar francez), sub titlul „Of the Institution and first beginning of Cristian Princeps” (Despre formarea și începutul principilor creștini) (2).
Shakespeare a urmat cu fidelitate textele lui Holinshed și Hall, fapt ce are o însemnătate deosebită, întrucât în replica arhiepiscopului de Canterbury, acesta îi spune regelui motivele juridice care îi dă acestuia dreptul să revendice coroana Franței, chiar pe calea armelor: aplicarea de către francezi a legii salice (In terram Salicam mulieres ne succedant) pe teritoriul Franței, teritoriul salic fiind, de fapt, în Germania. Din informația transmisă de Holinshed și preluată de prelat, conflictul major din Henric al V-lea nu are rațiuni solide: „Legea salică nu avea întru nimic de-a face cu dreptul la succesiune, iar termenul de Lege salică a fost conectat cu acest principiu mai târziu” (3).
Restabilirea ordinii într-o Anglie măcinată de conflicte, interne și externe (războaie, luptele pentru putere, domnii ineficace, uzurpări, crime etc.), s-a impus ca o necesitate acută opiniei lui Shakespeare despre istorie, atât în Richard al II-lea, cât și în Henric al IV-lea, dar în Henric al V-lea este vorba despre ordine și armonie.
Printre căpitanii din armata lui Henric sunt, în afară de englezii Sir Thomas Expingham și Gower, și galezul Fluellen, irlandezul Macmoriss și scoțianul Jamy.
Shakespeare devine sentimental când e vorba de unitatea Angliei. Personajele se exprimă în diferite ocazii în spiritul soldatului Bates: „Fiți prieteni, englezi nătângi, fiți prieteni!” (IV, 1, 128) (4). La începutul piesei, ducele de Exeter spune: „Capul înțelept se apără acasă,/ Deoarece conducerea, fie că-i vorba de cei de sus sau de jos și mai de jos,/ Împărțită cum este pe funcții/ partituri, se menține în armonie,/ Conlucrând în deplină și firească unire,/ Asemeni muzicii” (I, 2, 179-183). Arhiepiscopul de Canterbury dezvoltă ideea în replica sa despre ordinea și disciplina albinelor (I, 2, 188-220) (5), care, „prin politică instinctivă a firii, învață acțiunea ordonată” (6). Trebuie să menționăm aici și un procedeu stilistic, cel al metaforei somatice, fundamental pentru piesele istorice, de exemplu dezordinea reprezentată de nașteri nefirești, metehne, diformități și boli ale trupului. Toate acestea reclamă cooperarea deplină a părților corpului politic (body politic = organizarea și conducerea treburilor statului) (7).
„O, Anglie, tu pildă a măreției/ Cu firav trup, dar inimă vitează” (II, Corul, versuri 16-17) (8). Henric al V-lea este zugrăvit ca regele ideal. Prima apreciere o face Prologul, care îl numește „warlike” (războinicul), „viteazul în războaie”. „Atunci chiar bravul Harry s-ar ivi,/ În zalele lui Marte” (Prolog, versuri 5-6, traducere de Ion Vinea, op. cit., p. 339). Episcopul Ely îl numește „un adevărat iubitor al sfintei Biserici” (I, 1-21, op. cit., p. 339) (9). Apoi arhiepiscopul de Canterbury îl caracterizează astfel: „Avem un rege/ Evlavios și plin de bunătate” (I, 1, 27-28, op. cit., p. 342) (10).
„Un înțelept/ N-a fost creat mai repede, nicicând” (I, 1, 37-38, op. cit., p. 342). În actul V, Corul afirmă că „Henric este ferit de vanitate și îngâmfare (versul 20, op. cit., pp. 417-418). Henric urăște pompa și lingușirea, deplânge viața plină de responsabilități a regilor în faimoasa replică despre ceremonie din actul IV, scena 1 (op. cit., pp. 288-290), nu râvnește aurul și nu-i pasă dacă oamenii îi poartă hainele.
„Dar dacă este un păcat să râvnești moartea/ Sunt cel mai nelegiuit suflet viu”, spune el în cuvântarea din ajunul bătăliei de la Azincourt (IV, 3, 20-470, op. cit., pp. 499-450, traducere de L. Levițchi). Iată și traducerea lui Ion Vinea: „Dar Gloria s-o vrei, de-i un păcat/ Sunt cel mai mare-n lume păcătos”.
Pe Catherine o încredințează că el nu se pricepe la versuri și vorbe frumoase, că nu știe să privească galeș, că nu poate să facă decât simple jurăminte, pe care, însă, nu le calcă. Se socotește atât de urât că nu se privește niciodată în oglindă, e simplu și statornic, are o inimă bună, și e un bun soldat-rege. Cu vremea, Catherine se va convinge că „el este cel mai bun rege al oamenilor” (IV, 2, 134-1720, 255-256).
Privit în evoluția lui, Henric este, de fapt, o involuție, pentru că el devine un autarhic, fapt ce se vede încă din primele clipe ale încoronării din actul final al piesei Henric al IV-lea. Problema acestui personaj rămâne în continuare deschisă, deoarece studiile critice de până acum n-au ajuns decât la concluzia că „we agree to disagree” (să fim de acord că nu suntem de acord) (11).
Henric avea nevoie de un război pentru a-și consolida tronul. De asemenea, el avea nevoie să-și consolideze cuceririle prin căsătoria cu prințesa franceză: „Eu te iubesc cumplit de mult” (V, 21, 250). Pe de altă parte, el este pe deplin conștient de nenorocirile pe care le aduce un război și de datoria conducătorilor de a menține pacea: „Și fi-vor mii de văduve lipsite/ Prin gluma lui, de soții lor iubiți,/ Din glumă, mume fiii și-i vor pierde./ Din glumă la pământ vor fi castele,/ Și mulți din cei ce încă nu-s pe lume/ L-or blestema pe prințul plin de glume” (I, 2, 310-317, traducere de Ion Vinea, op. cit., p. 351). Cât de actuale sunt aceste versuri și în zilele de azi.
Religia lui Henric este sinceră și înrădăcinată în modestia sa, dar este și superstițioasă prin încercarea de a răscumpăra răzbunarea supranaturală pentru sângele lui Richard. În parte, ea este și politică, asemenea cruciadei pe care o proiectase tatăl său. Henric, comparabil cu Iago, este „ipocritul perfect”. Războiul împotriva Franței poate fi justificat numai ca război dinastic, ceea ce fusese condamnat încă de Thomas Morus (12).
Înainte de începerea inevitabilă a războiului, regele francez nu este de acord cu atitudinea lui Ludovic Delfinul, care este pregătit pentru război: „Mâine am să călăresc o milă întreagă pe un drum pietruit cu căpățânile englezilor” (III, 7, 71-72, op. cit., p. 386) și, fără succes, îi oferă lui Henric mâna fiicei sale.
Din punct de vedere dramatic se remarcă lipsa conflictelor interioare, al „regelui-erou”, al „regelui ambiguu” (cum să aibă conflicte interioare un om care nu a fost niciodată privit de soartă cu ochi încruntați?). Acest aspect a putut fi compensat de buna organizare a piesei, de multe momente lirice (cuvântarea lui Henric în ajunul bătăliei de la Agincourt, monologul despre ceremonie), de scenele umoristice, de eroi secundari zugrăviți extraordinar (Fluellen de exemplu), în zicerile populare, și mai ales, în proverbe și în versul alb mânuit cu măiestrie de Shakespeare. Aceste calități sunt mai degrabă demne de un poem epic.
Corul face adesea apeluri la înțelegerea și imaginația spectatorului: „Vrem să vă stârnim puterile închipuirii,/ Imaginați-vă că…” (Prolog, v. 17-18, op. cit., p 339). Descrierile pe care le face Corul sunt deosebit de evocatoare, încât nu mai este nevoie să recurgem la imaginație. Ni-l imaginăm pe Shakespeare silit să se despartă de marele prieten al spectatorilor, Falstaff, să-l prezinte pe Henric ca erou ambiguu în ceea ce face și spune. Ni-l imaginăm pe Shakespeare redactând discursul lui Henric la Harfleur, cu gândul la Tamerlaine cel Mare al lui Christopher Marlowe. Ni-l imaginăm supărat pe istoria acelor zile, deoarece drama pe care o scria nu putea exprima sentimentele sale reale, pentru că piesa nu era dramatică în esența ei, și nu putea deveni o capodoperă. În acest sens s-a spus (Samuel Johnson): „Chiar și Shakespeare nu poate scrie bine fără un subiect adecvat” (13). Totuși, pe alocuri, Shakespeare este marele Will. Iată o scenă plină de dramatism a soldatului Williams. Când deghizat, Henric se amestecă printre soldați și comentează: „Eu cred că nicăieri n-aș muri mai fericit decât alături de rege, pricina lui fiind dreaptă și lupta lui cinstită…”, la care Williams răspunde: „Asta n-avem de unde s-o știm” (IV, 1, 127-130, op. cit., p. 394). Dar Shakespeare știa, dovadă atitudinea lui de respingere a unui război fără sens, cu multă vărsare de sânge inutilă, prezentat mai pe larg în piesa Troilus și Cresida.

Referințe critice

1. Leon Levițchi, Comentarii la Henric al V-lea, în Shakespeare, Opere complete, Volumul 4, Editura Univers, București, 1985, p. 432.
2. Ibidem.
3. Shakespeare, Opere complete, Volumul 4, Editura Univers, București, 1985, p. 433, Henric al V-lea, traducere de Ion Vinea.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Op. cit., pp. 376-378.
9. Op. cit., p. 339.
10. Op. cit., p. 342.
11. Op. cit., p. 437.
12. Thomas Morus (1478-1535) a fost un avocat, scriitor și om de stat englez. A refuzat să-l recunoască pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii catolice, fapt pentru care a fost închis în Turnul Londrei și decapitat.
13. Samuel Johnson (1709-1784), Preface to Shakespeare (EasyRead Super Large 24pt. Edition), volum apărut la CreateSpace Independent Publishing Platform, la 26 iunie 2018.