Mircea Popa, Ion Taloș, în căutarea romanității noastre

Sălăjeanul Ion Taloș, care și-a făcut inițierea folclorică la Cluj cu Ion Mușlea, a deținut în anii 1978-2001 o catedră la Universitatea din Köln, predând cursuri de literatura română și folclor românesc, ceea ce i-a înlesnit descoperirea unui nou teritoriu, nefructificat îndeajuns de români, acela al căutării „rădăcinilor” comune ale romanității noastre prin folclor și etnologie. Descoperirea acestui nou teren de studiu l-a dus la semnalarea a numeroase piste de legătură dintre romanitatea orientală și cea occidentală, prin teme și motive bine conturate și admirabil documentate, ceea ce a făcut ca incursiunile sale în această zonă de contacte și similitudini să fie extrem de apreciate.

Noua sa carte, apărută la Univers Enciclopedic, cu titlul De la băile romane la colinda făptuitorului bun. Privire istorică asupra folclorului romanic din Est și Vest, face dovada acestor descoperiri de mare interes pentru cultura și literatura română, aducând în fața noastră dovezi de netăgăduit despre fapte și evenimente medievale, păstrate în fondul ancestral al unei gândiri populare (culte) extrem de concludente pentru vechimea și multitudinea de consonanțe cu cel occidental.

Format la universitatea din Cluj și apoi lucrând alături de Ion Mușlea la colectivul clujean de folclor, Ion Taloș a devenit unul dintre cei mai redutabili folcloriști ai noștri, abordând și rezolvând cu multă competență, probleme dintre cele mai spinoase ale folcloristicii noastre, cum ar fi legenda Meșterului Manole, Legenda despre Soarele și Luna, Colinda Junelui bun, Dicționar de mitologie românească, Împăratul Traian în conștiința populară românească etc., fapt care conferă acestei munci o importanță aparte.

Prin aprofundări și documentări minuțioase, el a desțelenit un teren de nouă activitate științifică, ce vine să confirme multe din concluziile istoricilor noștri medieviști (în speță Ioan-Aurel Pop), care merg în aceeași direcție de subliniere a unei tradiții romanice bine consolidate, aflate pe același palier cu cele occidentale, reprezentat de motive și mituri moștenite direct de la romani, pe care el, printr-o muncă sistematică și tenace a reușit să le scoată la lumină și să le pună în evidență. În vederea acestei ample și complexe operațiuni, el a făcut investigații meritorii în mentalitatea medievală a popoarelor francez, german, spaniol, printr-o abordare comparativă de ingenioasă performanță, care au putut fi identificate în motive lirice de o extraordinară noutate și vitalitate și care au răsfrângeri puternice în folclorul nostru național, păstrate în legende și mituri care se sprijină reciproc. Unul dintre aceste vechi obiceiuri romane, păstrate în ritualul băilor practicat de strămoșii noștri romani, a fost identificat de el într-o veche colindă românească, având, prin urmare, o reminiscență notorie. Recentul său volum de studii pe această temă confirmă încă o concluzie demnă de toată atenția: preluarea și valorificarea creștină a unor obiceiuri și tradiții romane, mărturisind competența de înalt nivel a cercetătorului român, care pune în lumină subiecte absolut noi, dovedind o atentă și veche întrețesere de practici etnografice răspândite pe scară largă la italieni, francezi, spanioli și români, fenomen cu atât mai surprinzător, cu cât românii au fost separați în comunicarea lor multe secole de vatra lor originară, cea provenită din Latium.

Originea latină care a stat la baza acestor rituri, eposuri, colinde, eresuri, surse istorice și epigrafice deschide un vast câmp de apropieri, similitudini și interferențe, care demonstrează, și în acest fel, certificatul nostru de vechime și bogăție arhaică. Cercetând cu atenție surse bogate și multiple, istorice, antropologice sau de folclor comparat, Ion Taloș descoperă că substratul Colindei făptuitorului bun își are sorgintea în obiceiurile de la băile romane. O altă colindă, despre Lupta junelui cu Leul, își găsește numeroase întruchipări la celelalte popoare romanice, după cum frecvența neobișnuită a motivului mării în colindele noastre este tot o moștenire de sorginte latină. Pătrunsă la noi, ea este atestată de gestica legăturii pe care marinarii colindători din Peninsulă au avut-o cu coloniile noastre de la Marea Neagră, unde spiritul mediteraneean și-a găsit o rodnică inseminare.

Cercetările lui sunt susținute de numeroase dovezi preluate din folclorul popoarelor neolatine, cu exemple noi și convingătoare, atestate și de armătura cultă a unor scrieri care vorbesc de „Dacia germană” sau de „Dacia daneză”, ilustrând contaminarea tradițiilor locale printr-un artificiu livresc, care pune în valoare moștenirea renumită a vitejilor daci (a se vedea excelentul studiu despre Cântarea lui Roland, în care nunta mortului trimite spre ritualul mioritic, sau cel despre Orgerus rex Daciae, găsit în cantilene românești din epoca lui Carol cel Mare).

Nu mai puțin spectaculoasă este dovada prezenței lui Baldovinus, principe dac, la aceeași strălucită curte. Excelente sunt apoi temele aduse în discuție din folclorul spaniol privitoare la castitatea păstorului și la arsenalul de motive care privesc lumea lui intangibilă (cu argumente de vendeta corsicană, sau cu ritualul de inițiere din La dama y el pastor, aparținând poetului spaniol Jaume d’Olesa, cu reflexe culte în poezia lui Federico García Lorca).

Autorul nu lasă nimic necercetat, mergând până la elemente din Ghilgameș, Sofocle (Antigona și Polinice), Osiris, Cibele, Celți, Eriteea, și la basmul medieval, la scrierile celebre religioase (Cântarea Cântărilor) sau laice. Deosebit de importantă ni se pare extinderea ariei de raportări culte venite din partea lui Martin Opitz, Johannes Tröster sau Ramon de Basterra, care au perpetuat în timp imaginea specifică a lumii împăratului Traian și a Daciei mitologice, încadrându-le în lumea tradițională de la Dunăre și Carpați, spațiu al imaginarului medieval bogat în contaminări lingvistice, istorice, etnografice și folclorice aparte.

Cartea lui Ion Taloș întregește în mod cât se poate de fericit lucrarea lui G. Popa Lisseanu despre Românii în poezia medievală, în care învățatul istoric semnala, în 1934, o mulțime de poeme medievale, în care prezența vlachilor (Blachina sau Blacherna, a herțogului Ramunc din Cântecul Nibelungilor, a vlachilor din versurile lui Rudolf din Emes, sau din lucrarea vienezului Jansen Enikel, a cronicii rimate a lui Ottocar, a unor poeme geografice, precum Il Dittamondo, sau La sfera etc.), ce atestă o romanitate activă istoricește, cu o viață politică bine conturată, explică, în parte, și longevitatea tradițiilor cavalerești din colinde. Noua lucrare a prestigiosului folclorist Ion Taloș aduce cu sine toate elementele unei exemplarități științifice, care o situează în zona precursoare a unor preocupări intertextuale și interdisciplinare deosebit de fertile, ilustrând puterea de muncă, de inteligență și valorizare creatoare, care anticipă cu câteva luni intrarea sa strălucită în al 90-lea an de viață. Pentru tot ce a făcut acest reputat învățat, privitor la lămurirea atâtor enigme istorice, Academia noastră i-a rămas încă datoare, deoarece la ora actuală nu avem încă un comparatist de talia sa.