Adrian Lesenciuc, Antifragil

Discursul Ancăi Zaharia poartă în el revoltă și frustrare. Uneori e temperat, alteori e lăsat să irumpă. E un discurs frust, lipsit de inhibiții, nu de poeticitate, care se revendică mai degrabă din experiențe ale abuzului (pe care le expune dezabuzat) decât dintr-o tradiție literară. Există o tendință de cronicizare a acestui concept, care dă voce reacției prime, care transformă excitația nervoasă în voce, care nu pune filtru între idei și verbalizarea lor, care nu permite frânarea efectelor încordării nervoase, nu lasă niciunei forme de inhibare posibilitatea de a stopa dicțiunea filtrată doar din punct de vedere poetic. Poezia ei se întâlnește cu poezia generației dintr-o simplă întâmplare, motiv pentru care discursul poetic al Ancăi Zaharia nu e disonant în raport cu producția dezinhibată, dar nu întotdeauna motivată, a poeziei unei vârste. În cazul poetei brașovene radicalizarea e un efect al expresiei de sine și trebuie stabilit din capul locului faptul că nimic artificial, nicio căutare a vreunei tendințe de aliniere la mainstream-ul discursiv al generației nu poate fi invocat în ceea ce înseamnă confluența celor două tipuri de discurs. Încă de la volumul de debut, Sertarul cu ură, se resimte tot mai acut, pagină cu pagină, umbra unei traume, care odată direct amintită în texte justifică pe de o parte un anumit tip de hate speech în raport cu o societate și o tradiție care caută justificări comportamentelor agresive, dar pe de alta, prin excesul de subiectivism, nu mai acordă aceeași atenție poetizării. Nu vorbim despre o depoetizare programatică, de o anumită și intenționată despărțire de un tip de armonie poetică – în plină postmodernitate, depoetizarea e chiar o cerință, derivă din nevoia denunțării armoniei unui model care s-a dovedit insuficient, incoerent, chiar inutil în organizarea lumii –, ci despre eliminarea din rațiuni defensive (de ascundere a propriei fragilități) a oricărui filtru în fața excesului de imagini ale traumei rostogolindu-se din trecut.

Nu despre trauma Ancăi Zaharia ne-am propus să vorbim, ci despre poeticitatea ei. Interesant e că, depoetizând neprogramat, înseamnă că ea produce, sau producția ei textuală descinde dintr-un discurs armonic. Structural, Anca Zaharia e tributară unui soi de modernism târziu, în adaptare în preajma discursului postmodern: „și tu când te uiți la mine ca o poveste / pe care n-am avut timp să / o spun nimănui / și ei care ascultă netulburați ca / niște pești deja uscați în soarele amărui / de august / și zambilele care s-au ofilit / de atâta căldură și apă și atenție / și soare și lichide și iubire / dar mai ales iubire caldă și soare atent // ce faci / ce faci când vine potopul și tu / te uiți așa la mine / la peștii uscați în august / la zambilele noastre ofilite și moarte / moarte / moarte / de atâta iubire? (1, p. 7), care poate fi citit pe de o parte ca expresie a unei stări de alertă și de reacție avangardistă – a se vedea, spre comparație, Poemul invectivă al lui Geo Bogza –, pe de alta, ca în același celebru caz ca atac la pudibonderia exacerbată a unor contemporani tributari aceluiași modernism. Spre deosebire de Bogza, discursul Ancăi Zaharia are șansa camuflării în postmodernism, unde nu disonează, ci ordonează fluxurile dicțiunii. Puține sunt cazurile în care un asemenea tip de pliere discursivă este consonantă, iar cel al Angelei Marinescu este probabil cel mai îndreptățit a fi adus în discuție. De altfel, confluențele Ancăi Zaharia cu Angela Marinescu sunt vizibile nu numai în planul poeticității, unde poeta matură a proiectat explicit orizontul de așteptare în raport cu generația Ancăi, ci și în cel al colaborărilor, amintind doar antologia În căutarea cititorului pierdut coordonată de tânăra poetă. Revenind la Sertarul cu ură, e lesne de constatat autoreferențialitatea care recadrează o lume, cea nouă, a formării, în procesul plăsmuirii interioare, dar care, deopotrivă, ține captiv discursul într-o anumită tematică, sub o anumită amprentă. Ancorele livrești poziționează discursul Ancăi Zaharia între auto- și interreferențial, dar perspectiva auctorială este lucidă. Prin urmare, nu un discurs delirant este cel ce rezultă, ci unul al asumatei închideri în sine: „visele sunt făcute din nisip / pe care ți-l îndeși în gură / apoi coși cu ac murdar / și ață groasă / ca să nu ai altă variantă / decât aceea de a înghiți” (57, p. 68), care duce mai târziu nu numai în plan poetic, ci și în plan ideatic, la defulare.

Sertarul cu ură e încărcat cu poezie puternică, dură, sinceră și, implicit, asumată, frumoasă prin tocmai estetica întoarsă – prin refulare – de la un parcurs spre care ar fi cârmit, natural, modernismul târziu al primelor poeme: „Lucrezia Borgia era frumoasă / până să moară / dar imediat după aceea a început să pălească / aș putea spune destul de mult // Mata Hari era și ea superbă / cu șoldurile dezgolite ca de amazoană / chiar și puțin după trecerea în veșnicia / pe care și-o permite complet răvășită / din cauza dezaxaților care îi fură capul / bijuteria ce i-a mai rămas/ din muzee // după ce mor voi afla / din păcate abia atunci / dacă tot ce am simțit de-a lungul vieții / a însemnat că așa îți pierzi capul / sau există alte moduri (4, p. 10).

Odată intrată personal în propriile ape textuale, odată asumată auctorial poezia din Sertarul cu ură, se devoalează o perspectivă diferită, sinceră, ceea ce presupune și expresia de sine frustă, chiar radicală. Cu trimiteri livrești consistente, cu un dram de ironie corosivă, care alunecă spre sarcasm, fără respect – în spiritul frondei avangardiste – față de norme, canon, status quo, tradiție, Anca Zaharia propune o poezie mai degrabă revoltată decât revoluționară, respingând tot ceea ce, ascunzându-se sub cămașa prea largă a cutumei, a tradiției, devine afront la bunul simț. Poezia ei, uneori ireverențioasă, tinde spre un soi de tandrețe pe care și-o propune, fără a fi convinsă de puterea de a o descătușa: „tu dormi, / iar eu nu sunt Mazilescu / să-ți spun ceva frumos / și etern” (68, p. 79). O căutare continuă a tandreței poate fi sesizată de la primele pagini, dar biografismul care e motor al poeziei și nu scop în sine, nu țintă estetică, înfrânează aceste porniri. Frumusețea poeziei din Sertarul cu ură stă și în duioșia suspendată, căreia încă nu i-a venit momentul să înflorească. Șansa discursului poetic al Ancăi Zaharia depinde de putința auctorială de a expune propria fragilitate, adică de putința de a expune, prin ariditatea urii, propria duioșie. Altfel, există riscul pierderii într-o masă a încrâncenării, la care Sertarul cu ură a ajuns printr-o întâmplare biografică, nu printr-o tendință în raport cu vreo ideologie literară.

Notă:

1 Anca Zaharia. (2015). Sertarul cu ură. Texte însoțitoare de Cristina Nemerovschi, Mihail Vakulovski și Vlad Toma. București: Editura Karth. 96 p.