Menuț Maximinian, Ion Moise, „Jurnal și lectură”

Câteva gânduri

Ion Moise – prozator, eseist și publicist – a fost colegul nostru timp de peste trei decenii la ziarul „Răsunetul”, unde am avut bucuria de a-l cunoaște. Dincolo de colegul devotat, de voia bună ce apărea în redacție când deschidea ușa biroului, am admirat seriozitatea cu care se ocupa de departamentul cultural, demersul lui critic, exersat de-a lungul multor ani, cu un viu interes pentru literatura confraților săi.

Ion Moise a fost și va rămâne un prozator marcant, dar și un redutabil publicist, comentator de literatură, animator cultural și îndrumător al multor scriitori care au trecut pe la Cenaclul „George Coșbuc”, pe care l-a coordonat. Iată, în programul editorial al Bibliotecii Județene și al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud se află și editarea „Jurnalului” semnat de Ion Moise.

Jurnalul, cea mai intimă și sinceră formă de scriere autobiografică, a avut întotdeauna un loc aparte în inima cititorilor.

Jurnalul de față este, până la urmă, o imagine aproape unu la unu a scriitorului, dar și o frescă a anilor 1966-2005, perioada dinaintea Revoluției, apoi cea care a dat jos dictatura ceaușistă. Despre Bistrița dragă, despre locul nașterii, Târgu Mureș, despre copilăria petrecută în Ardealul de Nord cedat Ungariei, despre refugiul la doi ani în Miraslău, cu tata încorporat și recrutat pe frontul de est, despre perioada cu fratele și cu mama la bunica din Alba, despre prima repartiție după absolvirea facultății la Liceul „Bogdan Vodă” din Vișeu de Sus, este vorba în jurnal. Jurnalul lui Ion Moise este o oglindă nu doar a vieții unui scriitor, ci și a unei generații, adunând în paginile sale o frescă a societății ce a trăit atât în comunism, cât și în era aceasta postrevoluționară. Jurnalistul și scriitorul devin, în jurnal, personaje principale, fiind greu de stabilit granița dintre acestea. Jurnalul prezintă cu consecvență timpul omului, al scriitorului și al ziaristului, zi de zi. Ion Moise(14 mai 1938, Târgu Mureș – 4 noiembrie 2012, Bistrița) a urmat cursurile Facultății de Filologie din Cluj-Napoca (1963). Urmează un curs postuniversitar de ziaristică la București (1973-1974). Profesor la Liceul „Bogdan Vodă” din Vișeu de Sus (1963-1971), redactor la ziarul „Ecoul” din Bistrița (1971-1974; 1975-1982), directorul Școlii Generale din Viișoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Județeană din Bistrița (1982-1985) și, din acest ultim an, redactor la „Ecoul”, apoi „Răsunetul”, până în anul 2000. A fost în 1990 membru fondator al revistei „Minerva” din Bistrița, serie nouă, de la nr. 1 până la nr. 41, decembrie 1997. A fost mentorul Cenaclului „George Coșbuc” din Bistrița pe l-a coordonat peste trei decenii și redactor-șef adjunct al revistei bistrițene „Mișcarea Literară”. A colaborat la revistele: „Tribuna”, „Vatra”, „Steaua”, „Transilvania”, „Cronica”, „Familia”, „Luceafărul”, „Viața Românească” ș.a. A debutat în 1968 în revista „Tribuna” din Cluj, cu schița Soarele. A debutat editorial cu romanul Orologiul, Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1982. Au urmat romanele: Numai cu tine, omule, 1990, Ploaia nopții de iunie,1999, Ochiul Dragonului,2005. A mai publicat un Dicționar al viselor,2001, reeditat bilingv (română-engleză), 2003. A mai publicat un volum de eseuri – Axiome posibile,2006, și volumul Martiri sub Steaua lui David,2006, în colaborare cu Titus Zăgrean. A făcut parte din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și din „International Organization of Journalists”, Praga. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Jurnal și lectură

1968

Februarie ’68. Vișeu de Sus. Am două ore libere. Corectez niște extemporale la o clasă a IX-a. Mă indispun, dar îmi fac și mea culpa. Probabil că ar fi cazul să fac cu unii elevi consultații. Dar nu prea am timp. La 30 de ore pe săptămână, îți crapă capul. Apare prof. M. Întotdeauna e bine dispus. Predă geografie. Mereu e cu globul în mână. Nu se supără dacă îl iei peste picior. Îți răspunde și el imediat, dar nu întotdeauna la același nivel și cu aceeași monedă. Totuși, în compania lui mă destind. Fac apel la chelia lui. Imediat îmi aruncă clișeul: „Asta rapid, ca să nu îți dau replica pe invers. Totuși, râd, apreciind că, de fapt, chelia lui este efectul unei ciuperci epidermice. Înghite o secundă replica, apoi îmi răspunde: „Ți-aș zice și ție ceea ce le spun unor elevi de-ai mei. Adică, le apropii globul ăsta de cap, îi ciocănesc și fac același gest și cu capul lor. Nu-i nicio diferență de sunet, le spun”. Râdem amândoi.

Realizez faptul că un profesor este un actor zilnic. E mai activ chiar decât actorul, pentru că verifică imediat efectul jocului său zilnic sau aproape zilnic.

Aici, la capătul pământului, singura distracție pentru noi e munca.

Uneori te obișnuiești cu gândul ratării, așa cum se obișnuiesc bătrânii sau muribunzii cu gândul morții.

*

12 martie ’68. Vișeu de Sus. O zi neagră. Superstiția cu pisica neagră nu se dezminte. Ca să te menții în echilibru, ar fi mai bine să nu afli de nicio superstiție. Dar tocmai lupta împotriva superstițiilor mi-a pus la îndemână întreaga literatură cu privire la ele. Și uite așa, le-am cunoscut. Credința că vărsatul sării aduce o ceartă vine din vechime, când un bulgăre de sare valora cât unul de aur, pentru că încorpora o muncă grea, de ocnaș. Deci, sarea era foarte scumpă. Pisica neagră reprezintă diavolul. Superstiția cu al treilea chibrit vine de la războiul anglo-bur. La primul, burul îl lua în cătare pe englez, la al doilea, îl ochea și la al treilea, trăgea. De aici, credința că nu-i bine să oferi foc cu același chibrit decât la doi fumători, că de-l servești și pe al treilea, acesta, peste puțin timp, va muri. Superstiția cu cifra 13 vine de la arabi. Pentru că nu o puteau nicicum împărți în două, au numit-o cifra dracului, care prevestește nenorociri. Și așa mai departe.

Totuși, am avut o zi neagră, deși nu cred în superstiții. La prima oră, un elev a venit la mijlocul lecției și mi-a conturbat predarea. Când m-am apropiat de el, mirosea a băutură. Îl chema Falticika, în cl. a IX-a C. „Cine ți-o dat de băut?” „Uncheșu”… „Bei de mult?” Mă privește cam tulbure. „Nu prea știu”… L-am trimis acasă să se culce și să vină a doua zi cu mama sau cu tatăl, la școală. Destul că mi-a compromis ora. Elevii nu se mai gândeau la mine, se gândeau la Falticika.

La cl. a VIII-a, altă pleaznă. Tot cam așa, pe la mijlocul orei, un elev și-a scăpat udul pe el. Colegul său de bancă sare cu mâna-n sus: „Vă rog să-l lăsați pe Năsui afară că s-a p…. pe el!” Bietul băiat se ridică, face câțiva pași, și se oprește în fața mea. Arată jalnic. Pantalonii erau uzi de sus până jos. Elevii au izbucnit în râs, mai ales fetele. Cu greu i-am putut potoli. „Ți se întâmplă des?” „Nu”, îmi răspunde el cu jumătate de gură. „Ești bolnav?” „Nu”. Până la urmă, îi dau și acestuia drumul acasă și-i recomand să consulte un medic. Dar, iată, mi s-a dus ora. Ghinion și la a X-a B, când o elevă s-a blocat la răspuns, pretinzând că de frica mea. I-am dat extemporal, invitând-o la catedră. Dar și incidentul ăsta mi-a bulversat ora. Și atunci, să nu mai crezi, naibii, în mâța neagră?!

*

16 martie ʼ68. Vișeu de Sus. Uneori bunul simț ți-e mai de folos decât orice lege din lume.

O dispută cu un inginer care și-a exprimat convingerea că profesorii au mai puțină răspundere decât inginerii. Aceștia din urmă își asumă responsabilitatea construirii unui drum, unui pod, unei clădiri etc., pe când profesorii nu au decât o răspundere morală. I-am răspuns că un dascăl adevărat, ca și inginerul, clădește suflete, caractere, clădește mereu generații de oameni. „Vorbe!” mi-a replicat emfatic inginerul. „Fără comentarii”, adaug eu.

*

17 martie ʼ68. Scriu o proză cu un oarecare Paraschiv. Îl încadrez în zona celor fără viitor. Un abulic, un ins pe care nu-l interesează decât prezentul. Un om fără orizont. N-are chef nici măcar să-și întemeieze o familie. A avut câteva insuccese în dragoste și acum stă deoparte. Joacă poker pe bani și dimineața e sleit de oboseală, țigări și cafele. Are o față tumefiată, lividă. Un om al nimicului, predispus să crape de cancer la plămâni. Trebuie să-i dau un sens modern prozei, altfel risc să-i imit pe Sadoveanu și pe Cezar Petrescu, cu târgurile lor unde se moare, totuși cred că e un tipic. Tema e una, originalitatea e alta.

*

19 martie ’68. Un profesor venit din regat mi se plânge că pe maramureșeni trebuie să-i înveți limba literară română ca pe-o limbă străină. „Ei n-au dialect, ei au o altă limbă. Ei nu zic «grăbește-te», ci «te păze, măi»; ei nu zic «aruncă», ci «țâpă»; ei nu zic «stâlp», ci «gălendăr»; ei nu zic «sticlă», ci «uiagă»; ei nu zic «jumătate», ci «fele»; ei nu zic «vacă», ci «marhă»; ei nu zic «bivol», ci «mulă»”. Și multe altele pe care trebuie să le traduc la clasă”. Îmi spune el, în final, oarecum nemulțumit și considerând că, în aceste condiții, statul ar fi obligat să subvenționeze pe cei din provincie cu o indemnizație în plus. „Pentru că una e să predai româna în București și alta e s-o predai în Maramureș”. M-am gândit să-i amintesc de dimensiunea apostolică a dascălului, dar de teamă să nu cad într-un moralism tâmpit, desuet, am lăsat-o baltă și i-am zâmbit aprobator. Unii oameni sunt foarte mulțumiți când le dai dreptate, deși nu au.

*

26 martie ʼ68. Vișeu de Sus. Din nou o povestire cu un personaj din studenție. Parte reală, parte ficțiune. Numele eroului – Cârtiță. Un nume cam sever. Personajul mi-e simpatic, deși merită tot oprobriul public. Doarme în cămin până la 11. Din când în când, mai aterizează și pe la cursuri, în special la cele de după-amiază. A fost criticat, boicotat, Nu i se mai împrumutau cursuri. Totuși, se descurcă. Făcea rost de la fete. Caricaturizat la gazeta de perete. I s-a ridicat bursa de stat pe 45 de zile pentru absențe nemotivate la cursuri, la seminarii. Chemat la decanat, muștruluit de mai multe ori în organizația de tineret, întotdeauna răspundea cu aceleași cuvinte: „Ce-aveți cu mine? Mi-e somn. Nu mă pot trezi decât la 10-11. Am conjunctivită. Iar prezența la cursuri și seminar o consider facultativă, că de aia-i facultate”. Lui i se potrivea conceptul conform căruia cei care persistă în greșeală sunt priviți până la urmă cu mai puțină asprime decât cei care greșesc o dată. Curios că lua note mari la examene, cu toate pilele proaste pe care i le puneau asistenții. Citea o dată cursul de la capo-al-fine, dar făcea o pasiune pentru fișele bibliografice pe care le achiziționa de la colege. Și, uneori, lua note mai mari decât posesorii sau posesoarele fișelor. Evident, avea mintea odihnită. Totuși, mă derutează personajul. E prea decupat din realitate.

*

28 martie ’68. Reiau povestirea cu Cârtiță. Îl prezint ca pe un om care-și iubea boala sa de ochi. O întreținea pentru că-l punea la adăpost de tracasări. Obținea certificate medicale cusute cu ață albă de la un medic în vârstă care-l tolera. Uteceul însă nu l-a iertat și i-a mai trântit o caricatură la „Cactus”, prezentându-l în pat, cu burta-n sus, sforăind, cu un picior scos afară de sub pătură, plin de peri țepeni, ca niște cuie. Sub el versurile: „Vreme trece, vreme vine / Soarele de mult e sus / Vreme trece, vreme vine / Cârtiță tot doarme dus / Noaptea-ntreagă n-a dormit / Că și-a petrecut-o-n birt”. „Caricatura e bună și chiar reușită, dar versurile-s proaste”, a apreciat Cârtiță. „Eu le făceam mai bune”, și a continuat chiulul. După câțiva ani, a ajuns director de liceu într-un orășel din Ardeal.

*

2 aprilie ʼ68. Vișeu de Sus. Mă gândesc dacă e corect să spui „o bucată de lectură”. Înțeleg, o bucată de pâine, o bucată de sticlă, o bucată de lemn, dar o bucată de lectură parcă nu-mi vine la socoteală. Și totuși, sintagma s-a încetățenit.

M-au impresionat niște vecini care s-au certat două ore fără întrerupere.

Dragostea și stima nu se pot confunda. Poți iubi pe cineva tolerându-i toate defectele.

De multe ori, în iubire, femeile sunt mai lucide și mai terestre.

*

3 aprilie ʼ68. Abia azi notez faptul că de 1 aprilie, clasa a IX-a A s-a mutat în locul clasei a X-a B și invers. Au mai făcut și alte clase astfel de rocade. Pe tablă scria mare – „1 APRILIE, TOVARĂȘE PROFESOR!” N-am avut ce face, mi-am luat catalogul și m-am dus la a IX-a A care se afla în a X-a B. Culmea a fost că, toată povestea asta s-a petrecut fără prea mult amuzament. Asemenea trucuri de 1 aprilie au devenit în fond o obișnuință și profesorii o tratau ca un program.

*

6 aprilie ʼ68. Vișeu de Sus. Întotdeauna m-au enervat bibelourile de porțelan. În afara celor din vitrine, n-am văzut unul întreg. Un bibelou chinezesc spart și lipit în locuința unei eleve din clasa mea. Ținea și ea un jurnal intim. O ființă sensibilă. Mi-l arată. Apare mama sa cu cafeaua și dulceața, o familie de ceferiști. Tot timpul, aceeași sintagmă a mamei: „Vă rog să ne iertați, domnule diriginte! Vă rog să ne iertați, domnule…”. Îmi împrumută „Jurnalul” fără nicio reticență. Acasă, rețin pasajele: „Cuprinsă de foc și dornică să-și întrețină sublima-i siluetă, mă făcea să sufăr, când își arunca ochii ei albaștri asupra prietenului meu”. Pe urmă, un pasaj din Maupassant: „Atâta sinceritate, atâta copilărie, atâta frumusețe, tandrețe, gingășie și viață în privirea și râsul ei, încât îmi venea doar s-o ating încet, ca pe un bibelou de porțelan, gata să se spargă”. Era o elevă între 7 și 8, chiar și la română. De atunci, însă, am fost mult mai atent la răspunsurile sale la lecții. După absolvire, a intrat cu brio la filologie. M. Zaciu a întrebat-o chiar cu cine a făcut română! După ce eleva mi-a pronunțat numele, M.Z. a zâmbit și se pare că i-a mai acordat un punct în plus, adică zece. Cel puțin asta a fost varianta ei. A fost convinsă că eu i-am adăugat un punct la notă.

Voi scrie o carte tip „Noua paradă a dascălilor”. Un prim capitol, cu un profesor tânăr, de vreo 22 de ani, ajuns chiar în primul an de dăscălie să predea filozofia la o clasă a XII-a umanistă. 32 de fete și 4 băieți. La finalul orei, avea buzunarul plin de scrisori de amor. (Vă văd și-n vis…; Sunteți un angelic…; Îmi vine să vă sărut urmele de la pantofi… V-aștept oricând vreți dv. …; Spune-mi o oră și sunt a ta…). Cu scurta lui experiență erotică, se simțea complexat, blocat, intimidat, abia-și putea ține ora. Încet, încet și-a revenit și, în final, cam 20 la sută dintre fete s-au făcut filozoafe…

*

11 aprilie ʼ68. Vișeu de Sus. „Bărbatul are mai mult rațiune, femeia mai mult instinct. Ea este cel mai strașnic animal”, e de părere J.J. Rousseau în „Vulpile în vie”.

*

14 aprilie ʼ68. Însăilez niște versuri care mă terorizează de câtva timp. „Și fata morgană mă țintuie-n cuie, / Orașul e plin de cireși în asfalt / Și plouă cu soare, cu fum și e cald, / Și fata morgana pe geană-mi se suie, / Sunt singur și plouă cu plumbii de soare/ Și nimeni, nimic, nu vine să-mi spuie, / Axila și axa vertebrei mă doare / Și-o cruce pe piept cineva vrea să-mi puie. / Simt buzele albe, tăcute, livide, / Degeaba aștept cruciade de care, / Că-n liniștea ploii și în dunga de soare; / Văd iele, de maci și de grâuri, avide”.

*

16 aprilie ʼ68. Vișeu de Sus. O dispută în cancelarie pe o temă istorică. Federalizarea Europei. (Cât de actuală e problema azi, la ora anului 2001). Ideea aparține lui Napoleon, care avea de gând, între altele, să înglobeze provinciile: Moldova și Țara Românească în sistemul francez de administrație. „De fapt, până la urmă, chiar așa s-au petrecut lucrurile, sunt eu de părere. De nu era sprijinul francez, nu știu dacă noi realizam Unirea din 1859 și nici măcar pe cea din 1918”. Reacțiile au venit rapid de pe poziții marxiste. „De nu exista voința poporului român, puteau să tot vină francezii să ne tragă-n sus, că n-ar fi reușit. (…)

Le-am amintit că toți intelectualii care au făcut revoluția pașoptistă și unirea din ʼ59 au fost de formație franceză ba, unii, ca Alecsandri și Cuza au fost colegi de studenție cu monarhii Europei față de care n-au avut complexe”. Concepția lui Marx că nu personalitățile fac istoria, ci popoarele, am respins-o din start, motivând că nu o înțeleg. Totuși, până la urmă, din motive de „securitate”, am ajuns la un compromis. „De ce n-ai mers până la capăt?” mă întreabă un coleg de „mate”. „Trebuia să le procur și lor o satisfacție și apoi n-aveam timp să le scot din cap un concept, care are aproape valoare de dogmă. Îți dai seama că aș fi întors istoria cu fundul în sus”.

„Atunci, lasă-te de provocări”, m-a atenționat colegul de „mate”. Nu uita că profesorul Ivaș a fost scos din învățământ pentru că, la o cafea, a afirmat că „Socialismul nu-i neapărat cea mai ideală soluție socială”. (Așadar, trebuie să-mi intre în cap până la adânci bătrâneți că popoarele fac istoria și nu altcineva.)

*

Acasă, în fața mașinii de scris. Îmi vine minte un dialog posibil.

Primul personaj: trebuie să înțeleagă preopinentul meu că nu sunt tâmpit, dar nici foarte deștept, ca să nu mă urască.

Al doilea personaj: Ești grozav… Cine ți-a dat mintea asta, urâtule?

Primul personaj: Tocmai urâțenia mea. Multe dintre marile inteligențe au fost rezultatul unor infirmități sau al unei mizerii morale: Byron – șchiop, Lautrec – pupos, Voltaire – urât și șchiop, Robespierre – insuficiență respiratorie, Napoleon a avut complexul staturii sale scunde, Camil Petrescu a fost toată viața complexat pentru că a fost bastardul unei femei de serviciu.

Al doilea personaj: – E și normal. Frumos n-are nevoie de prea multă minte. Femeile miss, de exemplu, dobândesc premii și servicii bune numai pentru că le-a dăruit Dumnezeu cu frumusețe fizică.

Primul personaj: Dar nu întotdeauna frumusețea fizică e dublată de una morală. Vorba cronicarului: „Pe dinafară, măr înflorit, pe dinăuntru, lac împuțit”.

*

21 aprilie ʼ68. „Europa liberă”. Am auzit de Boris Pasternak și Soljenițîn în oameni prigoniți politic. Împotriva lor, o presă criminală. „N-au decât să se ducă în raiul capitalist”, finaliza „Pravda”.

*

24 aprilie ʼ68. Nu pot înțelege cum secolul XX a putut suporta niște psihopați ca Hitler și Stalin. Să împuști filosofi, oameni de știință și artiști pentru că au opinii separate. Așa ceva abia a îndrăznit, în Epoca Medievală, Inchiziția. E cumplit faptul că mereu ne întoarcem pe altă treaptă de civilizație, la preistorie.

*

25 aprilie ʼ68. „Bărbații mint din necesitate. Femeile mint întotdeauna” – J.J. Rousseau în „Vulpile în vie”.

*

26 aprilie ʼ68. Mă întâlnesc pe stradă, nas în nas, cu un fost coleg de facultate. Îi dau întâlnire peste un ceas, când aveam oră liberă. Ne retragem, după aceea, la o cofetărie. Avea o teorie contra examenelor. „Examenele îmi îngrădesc gândirea. Nu pot răspunde, nu mă pot concentra sub teroarea unei note. O cifră care-ți etichetează cunoștințele. O cifră absolută și atât de relativă. O cifră care te caracterizează, uneori, o viață”. „Ai altă soluție?” îl întreb. „Da”. Un „da” categoric, fără rezerve. „O discuție de tip colocvial, așa ca în Occident. Uite, mi-a povestit cineva care a poposit mai mult timp la un colegiu din Avignon. Acolo se pune accent pe ce are elevul pozitiv și pe aplicațiile sale. Nimeni nu-i complexat, nu-i umilit. Ora decurge prin colaborare și aprecierile sunt foarte largi. Ca să nu mai vorbim despre studenți. Noi proliferăm un dogmatism îngrozitor, aproape de vechea scolastică medievală. Îi îmbâcsim pe elevi cu informații inutile și, dacă nu le intră în cap, îi taxăm cu note proaste, așa încât pentru mulți școala se transformă într-o teroare”. În parte, am subscris și eu la opinie.

*

27 aprilie ʼ68. Vișeu de Sus. Relatez o discuție auzită de la un cetățean care îmi face o vizită acasă, în calitate de părinte al unei eleve de la mine din clasă. O poveste cu un cățeluș – Pusi, care a fugit de la stăpân și s-a atașat de musafirul meu. După câtva timp, stăpânul câinelui își revendică dreptul de proprietate asupra lui Pusi. Omul meu refuză să i-l înapoieze. Până la urmă, ajung în instanță. Se împacă însă cu 150 de lei. Sunt însă mai multe detalii. Rețin maxima… „Puterea înseamnă lege și unde-i lege nu-i tocmeală!” Am transformat toată relatarea asta într-o poveste amuzantă cu titlul – „Motiv de proces”.

*

29 aprilie ʼ68. Revăd o carte veche, procurată de la un anticariat din Cluj, în franceză: „Poèmes, ballades, caroles, chansons, complaintes, rondeauxpar” par Charles dʼOrléans. Vestitul duce al Casei dʼOrléans, fiul unei milaneze și al unui tată desfrânat, dar de neam regal, ucis mișelește și brutal de ducele Burgundiei, Ioan fără Frică, care pur și simplu l-a ucis în fața micului său fiu. Charles va fi victima unor urzeli datorate Războiului de o sută de ani dintre Anglia și Franța (1337-1453). De fapt, a fost luat prizonier de către englezi, după dezastrul de la Azincourt (1415), unde regele Angliei, Henric al V-lea dobândește o răsunătoare victorie împotriva Franței. Prințul învins, Chales dʼOrléans va cunoaște 25 de ani de captivitate în Anglia. Aici scrie undeva rondeluri, cântece corale și lamenturi dedicate tinerei sale soții, Bonne, și Franței, căreia îi duce mereu dorul. Se răscumpără cu o sumă exorbitantă și după mai multe peripeții și evenimente politice prin care trece, se retrage la castelul său de la Blois de pe Valea Loarei, unde moare la vârsta de 70 de ani. Este considerat ultimul și cel mai mare truver al Franței, alături de Villon, Alain Chartier și Du Bellay. E cunoscut mai ales prin poemul „Lament pentru Franța”, scris în exil, din care reproducem, din lipsă de spațiu, doar două versuri semnificative și pentru România de azi: „Cât rău ți-e dat să-nduri îngrozitor, / Plai liber, Franța mea creștină”.

Fragment din volumul lui Ion Moise, „Jurnal și lectură (1966-2005)”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și Menuț Maximinian, în curs de apariție.