Ioan Bunta, Patimile după Iancu

La 82 de ani, poetul Teofil Răchițeanu, retras de-o viață sub Vlădeasa, la Răchițele, publică a treia ediție a volumului intitulat „Patimile după Iancu”, sub egida „Societății Avram Iancu”, cu ocazia bicentenarului nașterii „crăișorului” Munților Apuseni. Volumul, tipărit la Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, are trei secțiuni intitulate „Elegii și balade”, „Patimile după Iancu” și „Catrene cu Iancu”. Volumul este însoțit de un „Cuvânt-înainte” semnat de Constantin Cubleșan, un „Aparat critic” semnat de Mircea Popa, V. Fanache, George Mirea și Ion Buzași, precum și o „Scurtă confesiune”, în care poetul ne dezvăluie câteva trăsături privind personalitatea lui Avram Iancu, care emană inteligență, dârzenie, clarviziune etc., trăsături care i-au permis să-i conducă pe moți în lupta lor pentru libertate. Avram Iancu este un personaj tragic, comparabil cu Regele Lear al lui Shakespeare. „E o comparație pe care, inspirat, a făcut-o Octavian Goga”, spune poetul în „Scurtă confesiune”, căci „tragedia lui Iancu va fi mereu un subiect inepuizabil” (p. 11).

În poezia care deschide volumul, intitulată Închinare-aș Iancului, poetul venerează „Duhul Iancului”, care e pretutindeni (El „doarme sub brazi cărunți”, „este împietrit pe cal” și „doarme-mpietrit în jale”). Duhul lui Iancu e pretutindeni, „Iancu Avram de sub pământ ieșea / Și sta o clipă mai presus de moarte” (Lângă apa Obârșiei). Parcă îl auzim pe înflăcăratul poet Adrian Păunescu recitând: „Trăiască duhul lui Iancu, / Trăiască Moțul între moți, / Câmpia Libertății spune, / Că Avram Iancu suntem toți”. Cornul Iancului sună în „amintirea noastră, / Pe pământ, pe sub pământ”, într-o comuniune eternă, cu sufletul nostru plin de jale: „Să mă duceți, să mă duceți / Sus în munți în soare, / Unde-n văi de mult uitate / Cornul Iancului mai doare” (Unde Iancu-și sună cornul).

„Trimiterea biblică a titlului – Patimile după Iancu – este îndreptățită, căci jertfa eroului de odinioară e plină de învățătură, e crez și credință aici sub cupola gorunilor și molizilor, sub care-și pleacă fruntea smerită o seminție ce s-a hrănit cu nădejdea în Dumnezeu…”, spune Constantin Cubleșan în „Cuvânt-înainte” (p. 9). Imaginea Iancului apare ca un mândru crai trecând spre munți, pe un cal alb, iar în fruntea lui străluce-o mândră steauă, semn că Iancu era destinat acestui măreț ideal care, în cele din urmă, nu se împlinește, având un final tragic: „Plânge ecoul singur pe al înserării prag, / Iancu-și cântă sieși din fluierul de fag / Nourii curg de-a valma pe jos, pe sus, pe jos, / Iancu-și cântă sieși din fluierul de os” (Baladă cu Iancu). De jalea Iancului, toate elementele universului, preasfinte, „se sting, se aprind, se sting”, ca un semn de omagiu și prețuire. Pedeapsa Împăratului vine din partea Proniei cerești. Versurile au o forță de sugestie extraordinară: „Să îți rânduiască Domnul / Să îți fie somn nesomnul, / Să fii nălucă, Împărate, / Prin castele depărtate, / Să îți strigi negre păcate, / Să-ți fie strigătul rană, / Să bei urâtul din cană, / Și amarul cu paharul” (Și s-auzi cum plânge Ardealul). Sentimentul general este de amar și jale, „Prin Munții Apusului prin brumă și rouă, / Până la brâu în amar și în grea jale nouă” (Până la brâu în amar și în grea jale nouă).

Secțiunea a doua, intitulată „Patimile după Iancu”, este dedicată profesorului de istorie din liceu, Nicolae Șteiu, care numește volumul „un buchet de briliante lirice, o statuie în cuvânt a tragismului sufletului celui mai sfânt dintre eroii Ardealului” (p. 100). În anii pribegiei, Iancu este primit în munții lui să-și aline suspinul: „Tata-Codru / Mila-și lasă / Și-l îngăduie / În casă. / Și îi pune / Spre hodină / Verde perină / De cetină / Și își molcom / Sună ramul / Să se-aline-n / Somn pribeagul” (Să se-aline-n somn pribeagul). Străbătând aceste tărâmuri, Iancu împlinește o „amară soarte”. Apoi pier și el și cal „În albastru de Ardeal”. Apoi „Trece dealuri, / Văi coline / Și le umple / Cu suspine”. Jalea codrului este de sorginte folclorică (Jelui-m-aș codrului) și este redată printr-o metaforă deosebit de sugestivă: de jale „Crengi se frâng / Ca de-o durere” (Crengi se frâng ca de-o durere). Jalea lui Iancu e „un cântec care veșnic se destramă”, identificându-se cu starea Ardealului (El în cântec se destramă).

Secțiunea a treia, intitulată „Catrene cu Iancu”, este alcătuită din catrene (24) care, în formă concentrată, punctează o idee principală, sub forma unor metafore evocatoare, „sufletul Iancului, răstignirea Iancului pe crucea Ardealului, jalea Iancului, cornul Iancului, calul Iancului „cel alb”, steaua Iancului, tunul Iancului, rolul Împăratului etc. Exemplificăm aceste idei cu câteva extrase din catrene care ne arată măiestria poetului de a contura idei și personaje: răstignirea lui Iancu se produce „pe lemn dușman, trup frumos”, Iancu trecea și cânta „și frunza se clătina” „de neagra jale ruginea pe ram frunza”, „unde Iancu frânt căzuse” preasfințind sub el țărâna”; calul Iancului, cel alb „uitat la păscut în lună”, „tunul Iancului bubuie peste Arieș”; „în palatu-i / Se înspaimă Împăratul” și ca o încununare a ideii din catrene „Duhuri și puteri nu sunt / Cele doruri și suspine / Iancului să i le-aline”.

Într-o scrisoare trimisă recent (ianuarie 2025), poetul numește poemele din acest volum „icoane îndurerate ale Crăișorului, pe care de când mă știu le port în suflet, cu încredințarea că și în sufletul tău ele rezonează”. Poeziile lui Teofil Răchițeanu din acest volum au o tonalitate de baladă și de cântec de jale, care, în acorduri și tonalități grave reiau motivul comuniunii Om-Natură, unde sălășluiește „Duhul Iancului”.