Marcel Lucaciu, Dina Horvath, freamăt de suflet

Anii trec pe lângă noi, într-o goană furibundă. Se lasă întunericul și crește, vertiginos, numărul ființelor dragi ale căror suflete se desprind de trupul sortit țărânii, pentru a cutreiera vămile văzduhului și a găsi locul hărăzit, în cer. Sunt, oare, suflete ce se vor preschimba în stele, ca să ne călăuzească destinul?…

Poeta Dina Horvath a părăsit lumea aceasta prozaică, în dimineața zilei de 3 februarie 2025, urmând îndemnul pe care l-a adresat, cândva, propriului ei suflet: „Lasă tot și haidem / spre câmpiile elizee / unde se spune că s-ar mai găsi diamante / că s-ar mai bate monede / doar de amorul artei” (Lasă tot).

A iubit dealurile înverzite și câmpiile însorite ale comunei Halmășd, un topos mirobolant care a rămas, pentru totdeauna, paradisul copilăriei sale. A iubit Poezia, a cochetat vreme îndelungată cu ea, publicând versuri în reviste de prestigiu, precum Echinox, Steaua, Tribuna, Vatra, dar nu s-a grăbit să debuteze editorial. Era, pur și simplu, o întruchipare a modestiei. Nu s-a considerat, niciodată, o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului și, după cum mărturisea, nu și-a dorit marele premiu pentru literatură: „Nu râvneam Nobelul (sic!), voiam doar să mă împărtășesc unor oameni care înțelegeau”. A iubit Cenaclul „Silvania”, despre care scria că „a fost masa și casa noastră, locul unde se întâmplau minunile creației, unde se punea țara la cale, unde ne împărtășeam unii din alții și toți din magma fierbinte a Cuvântului”. I-a iubit pe cenacliștii de ieri și de azi, citându-le versurile sau dedicându-le, uneori, ample poeme: „Eu vă iubesc deopotrivă pe toți / geniali ori netoți / cu reușitele, fără loc, la examene, / cu traume, / cu epoleții căzuți / ori numai descusuți / eu vă iubesc cu greșelile de ortografie / la chiromanție, / cu universul vârât nonșalant / în diplomat, / cu ciornele poemului genial / pierdute din buzunar, / cu cisternele de miere amanetate, / sentimentele returnate, / cu tuse măgărească, pojar, scarlatină / început de eclipsă / din lipsă de benzină, / vaccinați sau nu împotriva turbării / rămași de convoi pe peroanele gării / cu bun simț obținut de la chelneri bacșiș / anunțați ori uitați de regizor pe-afiș / anunțați ori uitați de Ileana-n ziar, / ditirambici ofticoși puși la zid de portar / membri plini, membri goi, stagiari, corespondenți / fumători, afumați, iritați, abstinenți / turci, tătari / transolteni, moldoveni sau gepizi / vorbăreți, taciturni, plini de har ori stupizi, / pe la Bob vindecați ori piliți doar la colți // nu mă jur, dar cred că / vă iubesc cam pe toți” (Cenacliștilor mei din toate timpurile).

Publicând, sporadic, în diferite reviste literare, Dina Horvath a decis, relativ târziu, să-și adune poemele între coperțile unei cărți. Grație Centrului de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Sălaj, respectiv Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj au văzut, în cele din urmă, lumina tiparului trei plachete de versuri: Insomnia flăcării (1999), Poeme în crinolină (2011) și Hai-huiuri (2012). Depănând firul anilor, îmi amintesc faptul că am avut deopotrivă bucuria și onoarea de a prefața primele două apariții editoriale. Dincolo de fundalul romantic, schițat de recurența unor motive (noaptea, stelele, luna, marea), remarcam, pe atunci, vocația confesiunii, dar și filonul tradiționalist datorat versului clasic ce reitera, printre altele, motivul îngerului. Numai că îngerul Dinei Horvath era lipsit de sacralitatea tipic ortodoxistă sau de profetismul stănescian, căci fusese împământenit – cu premeditare! – prin intermediul unei naivități atent studiate: „bântuie străzile / face foc / taie lemne / dă de mâncare flămânzilor / și un benghi jucăuș celor încruntați (…) / nu poartă costum / umblă cu capul gol / îi place chitara, un pic și moda punk / trece prin urechile acului / cum ar trece pe bulevard / ară în lung și-n lat cartierele lumii / orașele căzute-n plictis” (Îngerul meu proaspăt tuns). În contrast cu alura ludică, întrezăream, tot atunci, solemnitatea rostirii și tulburătoarea luciditate, provocate de contemplarea efemerei condiții umane: „visăm că suntem tineri, că ni se-ntâmplă-n oase / livezi cu mere coapte și cu poteci umbroase / neștiutori și tandri, abia niște copii / jucându-se de-a viața, visăm că suntem vii” (La cosit pereți).

Astăzi, la o nouă re-lectură (în special, a plachetei Hai-huiuri), observ o cizelare a versului demnă de un bijutier și – mai ales! – o maturitate artistică, secondată de modernitatea limbajului poetic. Și totuși, detaliile cele mai importante nu sunt, neapărat, acestea. Orice re-lectură aduce cu sine o nouă revelație. Simt un freamăt de suflet, în fiecare vers. Este freamătul unui suflet hipersensibil, pe cât de fragil, pe atât de puternic.

Cel puțin, un lucru e cert. În tot ce a scris, până în ultima clipă a vieții, Poeta a căutat, mereu, propria-i ființă „printre schijele / acestui veac buimac”, refuzând să-și lase sufletul încătușat de cotidianul searbăd, proclamând și cultivând, cu obstinație, sentimentele: „cel mai mult / iubesc sentimentele / – forțe  gravitaționale / față de care omul / s-ar desprinde de om” (moștenire).

Sprințară ori solemnă, exuberantă sau învăluită de melancolie, Poezia Dinei Horvath va străbate, cu siguranță, negura timpului, pentru a da lumii de știre că „nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit” (Al. Macedonski).

Până atunci, să spunem: Drum lin spre Câmpiile Elizee, suflet de poetă…