Marcel Lucaciu, Neliniști răzlețe (VIII)

Privesc prin negura anilor și amintirile se învălmășesc, vrând-nevrând, la răscrucea unor drumuri prăfuite de stele, de elanurile temerare ale tinereții, de încrederea oarbă în magia Cuvântului prin care se rostește și se rostuiește – în deplinătatea ei – ființa Poetului. Ființa aceasta pe cât de sublimă, pe atât de fragilă mai poate lupta cu morile de vânt dintr-o lume anapoda? Nu cumva e o luptă deșartă?

*

Într-o lume absurdă și confuză, dominată de atotputernicia minciunii, de măştile tranziţiei definitive, Poezia e doar un balsam pentru rănile visătorilor incurabili. Din păcate, ea nu poate fi antidotul răului…

*

Viața literară își are culisele ei din care nu totdeauna răzbat cele mai dulci șoapte și, cu atât mai puțin, elogiile la adresa confraților. Succesul de public și întâmpinările critice favorabile nu aduc doar gloria antumă, ci și invidiile ori micile răutăți inerente. Și atunci, să fie oare lumea scriitorilor un alt bâlci al deșertăciunilor?!?…

*

Copleșit de taifunul logoreic, împotmolit în cotidian, mi-am cumpărat, cândva, o pereche de ochelari cu lentile roz și totul părea minunat. Am pierdut ochelarii aceia, în vălmășagul promisiunilor electorale. Acum, sunt obligat să privesc, cu ochiul liber, o realitate meschină și să accept surogatul de viață.

*

Un vers memorabil poate pune în mișcare o lume rece și încremenită. Restul… e numai proză.

*

Printre albe tristeţi, dezamăgiri oarbe şi umbre ale trecutului, Poetul stă de veghe la hotarele „patriei de pământ” și de litere. Uneori, el își aruncă floreta în ceruri. Pe pământ, barda a devenit simbolul național…

*

Neamul românesc a cunoscut și el Drumul Crucii, oprindu-se, de-a lungul istoriei, la răscrucile propriului său destin. Mult prea curând, l-au răstignit patrihoții și politrucii. Apoi, i-au străpuns, cu sulițele retoricii, coasta plaiului mioritic.

*

Puterea (politică) nu e totuna cu Patria, cu pământul strămoșesc, cu istoria milenară, cu modelele sale eroice. Puterea nu se confundă, nicidecum, cu Patria, pentru că diferențele sunt acelea dintre vremelnic și etern, dintre duplicitate și sinceritate, dintre trădare și loialitate.

*

Efemeritatea și zădărnicia condiției umane ne provoacă reverii și angoase pe care le întrezărim în oglinda unui timp revolut. Dumnezeu ne-a făcut din pământ și ne vom întoarce în pământ, dar lucrul cel mai important este ca acest pământ să fie… românesc.

*

Trăim vremuri diafane, în care până și amintirile fac politică, iar pe fiecare stradă zboară fluturașii electorali. Deasupra noastră, plutesc norii negri. Vine o ploaie de promisiuni sau întunericul din Duminica Orbului?

*

Orice s-ar spune, excepțiile nu întăresc regula. Ele sunt biete anomalii, într-o lume în care normalitatea devine suspectă, zi după zi.

*

În nopţile fără cer, durerea lui Orfeu este clamată numai pereţilor. Orele îmbătrânesc la masa etern îndoliată, înserarea se aude cum cade în lume. Toate se sting, fulgerate. Răul vremurilor furajere logodește timpul cu moartea. Crucile cresc…

*

Nu mai admiră nimeni palida frumusețe a lunii. Oamenii (câţi mai sunt!) aleargă, mereu, după ziua de mâine, cu stângăcia și inconștiența unor somnambuli. Și totuși, azi e doar clona lui mâine…

*

Întunericul nu e decât umbra luminii; lumina Zilei dintâi, lumina dinăuntrul ființei umane, lumina Iubirii care le îmbrăţişează şi le însufleţeşte pe toate, căci „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (Corinteni, I, 13).

*

Dorul răscolește amintirea nopților fierbinți de vară, în timp ce înaintăm prin troienele aspre şi rememorăm, cu fiecare fulg de nea, făptura iubitei. Iubirea nu poate însemna niciodată uitare.

*

Poetul e un nebun al nopții, care își caligrafiază inima, sub razele lunii, și face curte stelelor, când Universul doarme.

*

Tăcut cum e, din fire, Poetul are două interlocutoare dragi: Liniștea și Singurătatea…