Adrian Lesenciuc, Discreție

Maria Orban debutează în volum cu romanul unei despărțiri: Oameni mari. Ceea ce aduce nou romanul este tocmai declișeizarea rupturii, perspectiva lipsită de orice formă de patetism exagerat ori de furie în raport cu un eveniment, evident, nedorit, care continuă să coaguleze energii negative. Două sunt trăsăturile care ies imediat în prim-plan: actualitatea poveștii, situarea în imediatul cotidian, în spațiul urban, în realitatea parcă decupată de pe retina recent impregnată a celui care trăiește în Brașov, și autenticitatea ei, care evidențiază ființa vulnerabilă în fața provocării fără amintitele exagerări, dar și în lipsa unor tipare acționale, a unor cadre de referință la care să se raporteze, a unor modele pe care să le fi livrat anterior societatea.

Personajul romanului, profesoara Rucsandra Radu, e fragil, transformând însăși decizia de a divorța în comportament atipic ca răspuns la pasivitatea cotidiană. Vulnerată de parcursul relației, Rucsandra decide să pună punct oricărei forme de strivire – familia de proveniență nu conferă nici stabilitate, nici exemple firești, ci modele de practici maladive: un tată bețiv, proaspăt decedat și o mamă supusă, nemulțumită de decizia Rucsandrei de a divorța – ceea ce transformă personajul într-unul și mai vulnerabil în fața depresiei ori „demonului amiezii” din radiografia cvasiliterară a lui Andrew Solomon. Tocmai acestor provocări le face față personajul asumat auctorial, care devine materie textuală absorbantă a tuturor alunecărilor și reacțiilor, care cumulează toate frustrările și care le dă glas în ziua de dinaintea divorțului, construind prin apel la o memorie afectivă alternând între stări și la fapte imediate, o oglindă a reflectărilor de sine și a reflectării traumelor unei societăți de asemenea vulnerate. Dar, din fericire, Oameni mari nu alunecă în literatura cu valențe psihologiste, în literatura pseudovindecătorilor de traume, foarte vândută și căutată de o societate ultragiată, din care se întrupează personajul Rucsandra Radu. Romanul utilizează strict instrumentarul ficțional, nu iese din limitele ficționalului, dar, cel mai important, nu transformă faptele în tempesta paginilor din cărțile atât de cerute de public despre descoperirea și vindecarea leziunilor psihice reale sau închipuite. Maria Orban nu cade în tentația acestui fel de a literaturiza prin exemplificarea adecvată pentru un soi de îndemnuri specifice cărților de dezvoltare personală, ci, în condițiile unei tentații explicite (poate în primul rând de pe piața de carte brașoveană, care abundă de cerere de consum despre ființa vulnerată tratată ca ființă care învinge și transformă vulnerabilitățile în puncte tari, iar în cel de-al doilea rând de autorii brașoveni atât de căutați de publicul interesat de subteranele căderii, abuzului, nefericirii personale), rămâne la instrumentarul ficțional pe care îl utilizează cu decența, rafinamentul și, de ce nu, cu talentul necesar unei asemenea reflectări.

Tiparul ficțional iese în evidență și în momentele de maximă intensitate emoțională, care pot oricând deturna personajul, ademenindu-l să iasă din literatură și să pătrundă în atât de căutatele cărți de dezvoltare personală. Spre exemplu, pentru a evita ca exemplificare confruntarea cu bărbatul de care urmează să se despartă, la întâlnirea cu propria mamă, personaj de la care moștenește slăbiciunea și umilința, Rucsandra Radu izbucnește în ceea ce ar fi putut însemna un început al revoltei eului și al eliberării de traume: „Crezi că nu mi-ar fi plăcut să vin la tine să vorbim despre divorț? Despre cum mă simt de când a murit tata? Despre cum mă simțeam atunci când tu plângeai și el venea beat și bâjbâia prin propria casă? Despre cum aș fi vrut să am un alt tată când eram mică? Despre cum, ani în șir, am încercat să găsesc pe cineva care să mă iubească și să mă salveze? Și despre cum am tot sperat că o să apară cineva care să umple senzația aia de hău pe care mi-au lăsat-o toate tăcerile lui? Și tu te lamentai mereu, că nu mai poți, de parcă eu eram aia care lua decizii! Trebuia să pleci sau să stai și să ai încredere în el, nu să te agăți de mine!” (p. 150), dar găsește răspunsul neîncărcat de pilde, lipsit de rețete de succes în viața personală, al unui personaj care, focalizat realist, păstrează trăsăturile omului comun, ființei expuse în organicitatea relațiilor sale, nu în cele ale procesualității propuse de psihologia abisală: „[…] o aud pe maică-mea plângând de-a binelea. Merg după ea. E pe scaun, lângă fereastră, unde stătea și când trăia tata și-l aștepta până târziu. Cu ochii în pământ, plânge și aranjează cu gesturi nefiresc de lente pliurile cămășii de noapte. Maică-mea, care era pentru mine în copilărie un fel de Dumnezeu mai mic, pare dintr-odată măruntă și fragilă, iar asta, în ciuda faptului că sunt furioasă, îmi face sufletul bucăți” (p. 151).

Prin Rucsandra Radu, prin mama și tatăl ei, prin Seba, Andrei și celelalte personaje de aceeași vârstă, prin elevii Rucsandrei, Maria Orban construiește tipare ale problemelor unor generații, radiografii credibile ale unui cotidian asumat, felii de viață autentică expuse fără categoricul acțional din romanele dorice, fără închiderea bolnăvicioasă din cele ionice, ci, în muzica suspendată, mereu sugerată în pagini, a unor fragmente de viață credibilă, redate de la distanța și cu instrumentarul naratologic actual. Scriitura ei acționează ca un fel de anestezic, afirmă Simona Popescu pe coperta a patra a romanului, convinsă că Oameni mari e „o carte despre redescoperirea lumii prin descoperirea vulnerabilității și a singurătății care, paradoxal, se pot răsturna într-o iluminatoare regăsire de sine. Nu doar un roman «de dragoste» (cum s-ar spune), ci un roman frumos despre particulara sensibilitate a generației milenialilor”.

În plus, prin acest roman puternic de debut, care a fost nominalizat la premiile „Sofia Nădejde” și care a fost selectat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Maria Orban confirmă așteptările încă din anii studenției brașovene la litere legate de proza ei, reușind să propună un protagonist discret (cum este ea însăși), credibil și ancorat într-un orizont ficțional în schimbare, față de care este fidelă, pe care nu îl păcălește cu așteptări ale unei alte generații, ale unor alți cititori. Intimist și firesc, textul Oameni mari își expune derularea naturală, ținut fiind în frâie și redat cu discreție și durere surdă, fără să alunece în mizerabilismul interioarelor houellebecqiene la modă ori în strigătul ascuțit al generației 2000.

¹ Maria Orban. [2020] (2022). Oameni mari. București: Editura Nemira. 160 p.