Istov de septembrie*

Petőfi Sándor s-a căsătorit cu Szendrey Júlia la Ardud, în ziua de Sântămărie Mică 1847, după fix un an de la prima lor întâlnire. Cum mirele se împrietenise cu contele Teleki Sándor, acesta le-a propus să-şi petreacă luna de miere în Coltău, un sălaş domnesc reconfortant, aflat nu departe de Baia Mare. Despre avatarurile patului nupţial de acolo au scris Beke György şi alţii, dar mult mai mulţi au amintit masa de piatră de sub cornul bătrân, unde poetul a compus 28 de poeme, unele dintre ele adevărate mărgăritare ale liricii maghiare de dragoste. Dintre toate, chiar giuvaierul din fruntea diademei: „Sfârşit de septembrie”.

Surprinzător pentru un text din perioada unei presupuse împliniri afective şi erotice, poezia este o elegie, o meditaţie a unui tânăr îndrăgostit, dar bântuit de o viziune tragică, posibila presimţire a deznodământului bătăliei de la Albeşti (Fehéregyháza) din 31 iulie 1849.

Prima strofă debutează cu tabloul luminos, impresionist, al grădinii înflorite şi al plopilor înverziţi, zăriţi prin fereastra de la parter. Lor le este opusă linia culmilor înzăpezite ale munţilor. Deşi îşi simte inima înflăcărată şi este plin de entuziasm, poetul îşi descoperă primele fire albe din păr, semn că a trecut într-o altă etapă a vieţii. Maturizarea devine o premiză a bătrâneţii şi un motiv de îngrijorată meditaţie.

Versul care enunţă antiteza „stare de fericire / deznădejde a morţii”: „elhull a virág, eliramlik az élet…” a fost socotit de Kosztolányi Dezső drept cel mai muzical din întreaga literatură maghiară. „Se scutură floarea, viaţa se duce…” (Goga) „Şi florile se scutur, şi viaţa noastră trece…” (Nikita) „Se stinge floarea, se destramă viaţa…” (Căprariu) „Se scutură florile-n zbor, treci viaţă!” (Hodârnău) „Mor florile, viaţa se scurge deplină…” (Pintilie) O sentinţă care sună măsurat, ritmat, ca un clopot bătut în dungă.

Poetul îşi cheamă drăgăstos tânăra soţie, şi-o aşază în poală, îi reazemă căpşorul pe piept şi se întreabă dacă, nu cumva, în viitor, ea se va apleca asupra mormântului său, iar apoi se va consola şi se va recăsători. Într-adevăr, după ce au început luptele din toamna anului 1848, Petőfi a devenit aghiotantul generalului Bem şi s-a alăturat trupelor care au învins armata împăratului şi apoi s-au războit cu muscalii chemaţi în ajutor. Ultima dată, soţii s-au întâlnit de Sânilie (20 iulie 1849) în Turda. Un an şi o zi mai târziu, ea s-a remăritat în secret cu istoricul Horvát Árpád, acţiune dezaprobată de cam toată lumea din epocă.

În ultima strofă, poetul îi cere soţiei: „Marama de doliu de nu-i mai purta-o,/ Ca steag mi-o agaţă de crucea-mi de lemn…” (Costa Carei) El promite că va ieşi din groapă şi o va prelua, întorcându-se apoi mâhnit în lumea morţilor, dar cu aceeaşi dragoste în suflet. Romanticii preţuiau iubirea – urmaşii lor moderni, mai puţin. Poetul Szőcs Géza a persiflat imaginea în „Variaţiuni la Petőfi”, unde soţia revine în cimitir, dar nu află locul îngropării, deoarece crucea putrezise între timp, astfel încât mâna iţită din pământ nu găseşte nimic. Scena e povestită de binecunoscutul urecheat din „Stă ciobanul pe măgar” (Megy a juhász szamáron).

„La finele lui septembrie” este poemul care a deschis seria de conferinţe şi de antologii intitulate „Cele mai frumoase 12 poezii maghiare”, coordonată de Fűzfa Balázs (printre care şi „Kocsi-út az éjszakában”, „hurducăiala nocturnă” pe hârtoapele sălăjene a lui Ady Endre).

În exhaustiva bibliografie publicată în 1980, Dorothea Sasu-Zimmermann a menţionat 13 variante de traduceri în limba română. În 2007, Dávid Gyula a numărat 16 versiuni: Octavian Goga (1903), Barbu Constantinescu (1906), Gheorghe Nikita (1924), Iancu Miloman-Bonţanul (1937), Emil Giurgiuca (1947), Costa Carei (1948), Alexandru Căprariu (1958), Eugen Jebeleanu (1961), Octavian Hodârnău (1964), Avram P.  Todor (1969), Nicolae I.  Pintilie (cu două versiuni diferite: 1969, 1996), Petre Şaitiş (1969), Mihai Beniuc (1973), Verona Brateş/Bratesch (1973).

Cititorii dornici de o viziune existenţială mai optimistă pot să citească „Toamnă-i iar…” (Itt van az ősz, itt van újra), scrisă un an mai târziu, cu o lună înainte de naşterea fiului Zoltán: „Toamnă-i iar, din nou e toamnă,/ Plină-i de-un frumos firesc./ Domnul ştie de ce oare/ O iubesc. Dar o iubesc.” (Nicolae I.  Pintilie) Din păcate, ea a atras prea puţin atenţia tălmăcitorilor…

————————-

^* Titlul de mai sus a izvodit de la o însemnare a hatmanului Ion Neculce: „şi după istovul nunţîi, petrecu domnia pe boieri…”