„… chinuita naţie a românilor din Ardeal…
se ridică în picioare, groaznică,
înverşunată, ameninţătoare.”
(Nicolae Bălcescu)
Trecuseră vreo câteva luni de la mişeleasca ucidere a lui Mihai-Vodă cel Viteaz. Cetele ţăranilor răsculaţi se spulberaseră ca fumul de vânt. Unii au pribegit, alţii s-au ascuns prin păduri, aşteptând vremuri mai luminate şi lovind cu sete când se nimerea să dea peste domnii pământeşti, dar cei mai mulţi s-au întors la casele lor, înhămându-se iară la trudă pe la curţile domneşti.
Diriguitorii ţării şi domnii pământeşti s-au bucurat prea tare de moartea nelegiuită pe care o clociseră vreme îndelungată şi s-au apucat de vânturat la zvonuri şi la minciuni cu care să-şi acoperă blăstămăţia, spunând că Mihai-Vodă a meritat să piară pentru că el i-ar fi sculat pe iobagii valahi asupra nobililor. El însuşi nu era decât un ţăran mândru şi peste măsură doritor de mărire, care avea de gând să pustiască ţara de nobili, dându-i pe mâna iobagilor şi jelerilor să-i prăpădească.
După ce s-au săturat de vorbe şi de benchetuieli, domnii pământeşti au început să se întoarcă pe la curţi ca să-i „miluiască” şi pe ţăranii sculaţi împotriva lor şi să aşeze rânduială bună pe domenii. Domnia sa, Puczy K. Iozsef, fost prieten de casă şi slujbaş credincios al Cardinalului, a zăbovit pe la nişte neamuri ce le avea la Cluj, până la începutul lui dechemvrie. Atunci s-a săturat de toate şi a hotărât să vie la Zălau şi la Ceh ca să-şi facă şi dânsul rânduiala cea de cuviinţă. Înaintea domniei sale au fost trimeşi oameni de credinţă, care aveau date împuterniciri să cerceteze satele de pe domeniu, să pândească şi să prindă pe toţi răii ce s-au dat cu Mihai-Vodă şi apoi să-i închidă straşnic în beciul cel mare, unde să-i ţie în rugăciuni, până va sosi însuşi să-i judece şi să-i osândească după faptele lor.
Joi, la şase dechemvrie, în ziua Sfântului Nicoară, era data pusă pentru judecată. Stăpânul trimisese trei oameni aici, în sat, cu poruncă tare, ca negreşit demineaţă devreme să fie strânşi la curte toţi locuitorii şi să nu lipsească nimeni: nici bătrân, nici muiere, nici copil, ca să vadă toţi şi să ţie minte cât or fi şi-or trăi ce păţesc cei care se ridică asupra domnilor lor şi să nu mai îndrăznească nime niciodată ca, ascultând de vorbe deşarte, să se dea la o asemenea nelegiuire.
Trei zile mai înainte plouase mărunt şi rece. Bordeiele ude arătau ca nişte muşuroaie uriaşe, risipite pe subt prunii negri ca zgura. După miezul nopţii, un vânt ascuţit s-a slobozit dinspre Pusta Ungurească şi norii au alergat nebuni toată noaptea. Demineaţa, cerul era senin ca oul. Vântul se subţiase şi frigea, nu alta. Noroaiele s-au strâns şi bordeiele au încremenit. Burate puţin şi fără mişcarea omenească obişnuită, arătau ca nişte mormânturi împietrite din veac, în care dorm oameni cum nu se mai află. Prunii argintii păreau coborâţi din limpezimea cerului.
Cu noaptea-n cap, haidăii domneşti bătură la uşa părintelui Niculae Gâru şi, cu toată împotrivirea cuvioşiei sale, îl luară cu ei să strângă oamenii la curte, după porunca primită.
Auzind cânii lătrând şi larmă dinspre biserică, bărbaţii, cunoscând că nu-i aşteaptă binele, şi-au luat sumanele între umeri şi botele la mână şi, slobozindu-se pe Râpa lui Ariton, au intrat în pădurea albă ce sclipea ca o arătare de Rai.
Abia către amiaz, haidăii domneşti apucară să strângă la curte o samă de muieri şi mulţime de copii mucoşi, dempreună cu şase bătrâni nătrăfoşi, care tremurau cu botele în mânuri.
În faţa curţii de piatră sură, se aflau vreo doisprezece brazi frumoşi, ce alcătuiau un cerc turtit de-o parte. Toată strânsura de oameni fu înghesuită între marginile acestui cerc şi apoi înconjurată cu două funii de cânepă, ce treceau de la un brad la altul şi alcătuiau un fel de ţarc bine închis. În mijlocul ţarcului se găsea o fântână de piatră roasă şi înverzită de vreme.
În tăcerea şi nemişcarea lor, oamenii îmbrăcaţi în haine groase de pănură arătau mai degrabă a nişte butuci cioturoşi decât a fiinţe vii. Câte gânduri şi vise le-au trecut prin minte, nimeni nu va putea spune vreodată! Erau muţi ca piatra şi priveau stinşi fântâna din faţa lor. Despre această fântână umblau prin sat fel de fel de poveşti, care de care mai năstruşnice. Mulţi nu le credeau, dar, când se vedeau în faţa ei, îi cuprindea o spaimă fără margini şi atunci toate acele basme li se învârteau în minte, tulburând-o peste măsură… Se zicea că fântâna ar fi fost săpată tocmai pe vremea uriaşilor şi ar fi cu adevărat fără fund, capătul ei răspunzând chiar pe tărâmul de Dincolo. O muiere spunea că a auzit de la buna ei că fântâna-i lucru cu anume înşelăciune, slujind domnilor drept cale de fugă la vreme de primejdie,… că, fiind fără apă, din fundul ei s-ar deschide drum pe sub pământ până la Izvorul Mortului, care se află tare afund în pădure… Şi se mai ziceau multe, dar nimeni nu putea spune care este adevărul cel adevărat… Din toate câte se auzeau, un singur lucru îl ştia toată lumea ca adevăr, un adevăr aspru şi întristător, care le umplea sufletele de o groază nemărginită. Şi, fiindcă adevărul se ştia, lumea păstra acea linişte de gheaţă şi ar fi dorit să nu se întâmple ceea ce ei bănuiau, chiar de ar fi trebuit să stea în ger şi vânt până va răsări încă o dată soarele. De aceea, nime nu se tulbura şi, văzând că stăpânul întârzie, prindeau câte un fir de nădejde, crezând că s-ar putea chiar să nu mai vie deloc şi bieţii oameni să scape, dar asta numai Dumnezeu o ştie cu adevărat. Aşa, cu sufletele strânse între groază şi nădejde, fluieraţi de vânt şi arşi de ger, stătură până spre ujină, când sosi domnul pământesc într-un fiacăr verde, tras de şase cai şi înconjurat de doisprezece călăreţi. La vederea lui, oamenii îşi înăspriră privirile, copiii se lipiră de muieri, iar acestea îşi petrecură cornurile năfrămilor negre peste gură, lăsând să li se vadă numai nasurile mierâi de frig şi ochii roşii, căzuţi în fundul capului.
Tânărul stăpân porunci să se dea călăreţilor câte o cupă de vin şi însuşi goli una plină ochi, apoi făcu semn să se aducă prinşii din beci. Haidăii se repeziră ca orbii şi numaidecât împinseră afară şepte oameni zdrenţuroşi, nespălaţi şi în mare ticăloşie, ce puţeau a hoit. Nenorociţii aveau bărbi mari, încâlcite. Părul lipit cu paie şi tină le curgea peste grumazi şi umeri. Erau sfârşiţi de foame şi bătăi. Numai ochii lor roşii străluceau cu ură năpraznică.
Când domnul pământesc începu să le numere păcatele săvârşite, muierile scăpară câteva sughiţuri de plâns şi-şi duseră mânurile la gură, bătrânii se cumpăniră de pe o opincă pe alta şi-şi schimbară botele în pălmi, iar copiii scânciră stins. Mânios, stăpânul vorbea cu şuierat de şerpe şi făcea spume la gură. Cuvintele grele se loveau de brazi şi de inimile oamenilor, apoi cădeau, sunând ca pietrele pe pământul îngheţat, însă „ascultătorii” nu le băgau în seamă, numai slujitorii domneşti le sorbeau ca şi când ar fi fost bune de hrană şi însuşi vorbitorul se gâdâlea la suflet auzindu-le şi se umfla tot mai tare în pene. O vorbă de ocară slobozită cu mânie chema altele şi altele, încât grindina lor se înteţea mereu şi cădea tot mai mare şi mai deasă. După ce osteni de vorbit, stăpânul făcu doi paşi înainte, îşi holbă turbat ochii şi zise:
– Spune tu, Ioan Prodan aʼ Vilii, de ce te-ai sculat şi-ai tras şi alţi mişei după tine?
Onu dădu puţin umerii înapoi, ridică, oarecum, într-o parte, capul şi glăsui stins, dar cu adâncă limpezime:
– ʼPoi… am socotit că cu vinirea lui Mihai-Vodă ş-or găsi şi năcazurile noastre capăt, că mult am răbdat şi-am strigat, daʼ nime nu ne-o auzât, nici ne-o văzut.
Puczy K. Iozsef nu-l mai putu suferi pe iobag. Se întoarse iute şi făcu semn haidăilor. Aceia se repeziră la Onu, îl loviră cu picioarele în coaste şi-n foale şi-l trântiră cu capul de îngrăditura fântânii. Stăpânul răcni la ei, că nu aceasta i-a fost porunca, ci alta, pe care ei n-au înţeles-o. Cu mare grabă, ţăranul fu dezlegat, ridicat deasupra fântânii şi slobozit în întunerecul pământului. Omul n-a strigat şi nu s-a văietat. A căzut ca un sac plin cu lut, s-a lovit surd de pietre, apoi nu s-a mai auzit nimic.
Oamenii dintre funii s-au smâncit înapoi ca loviţi în piept, brazii s-au clătinat uşor şi fărină de bură a plouat peste feţele plânse şi mânurile îngheţate ale năcăjiţilor de sub brazi. Părintele Gâru, care stătuse nemişcat ca o stană de piatră, grăi cu glas sugrumat:
– Doamne, iartă-l şi iartă-ne şi pe noi, nemernicii!
Domnul pământesc îl fripse c-o uitătură tăioasă. Popa îşi înghiţi vorbele noduri-noduri. După un răstimp, prinse iar glas şi zise:
– Că lumina din întunerec se face şi dreptatea după nedreptate vine.
Cuvintele popii, rare şi îndesate, au aprins din nou mânia stăpânului. Sări la popă şi-l plesni peste obraz, şi-l flocăi, şi-l îmbrânci, dându-l pe mâna haidăilor, care-l legară de mânuri şi de picioare şi-l trântiră lângă fântână alături de ţărani. Toţi fură bătuţi iară, până ce haidăii se umplură de sudori şi abia după aceea fură târâţi înapoi în beci…
După ce funiile fură dezlegate, muierile şi copiii au fugit ca alungaţi, iar bătrânii s-au depărtat cătinel, lovindu-şi opincile de brujii îngheţaţi…
Fiacărul stăpânului cobora prin sat, pe când călăreţii mergeau împrăştiaţi printre bordeiele pustii. În spate, pe culme, curtea cu brazii, cu marile poieţi şi cu jirezile de fân, rămânea sus, ca spânzurată de cer. Soarele roşu, ca un bostan răscopt, se uita înapoi şi acoperea cu jar culmea şi curtea. Noaptea s-a lăsat dintr-odată grea şi întunecoasă. Cerul se făcu negru, ca un fund de ceaun fără margini. Ici-colo, stelele sclipeau ca nişte ochi miraţi de copil…
Pe la cântatul cocoşilor, o lumină puternică năvăli în bordeie, săgetând fereştile mici cât palma. Ploua colb de cenuşă. La curte, limbi de foc cât brazii şi mai mari lingeau poalele cerului. Un fum alb ca laptele se încolăcea urcând către cer, dar iute cădea şi se prelingea printre bordeie, curgând ca o apă uşoară spre Râpa lui Ariton. Treziţi dintr-odată, sătenii se mirau de bobotaie.
– Arde curtea! făcu Măriuca lui Todor într-un târziu.
– Las-o să ardă!
– Daʼ ce, n-o las?
– Cine şti cum s-o fi aprins!?
– Zice Raveca lui Pavăl că de la stele. Asară târzior s-o sculat să deie ţâţă la prunc, o ieşit o ţârucă pân-afară ş-atunci o văzut. Către Zălau o fulgerat din senin, apoi chiar din funduʼ cerului s-o slobozât o stea cu coadă lungă, ca un măturoi, ş-o căzut drept la curte, între brazi, la fântână.
– Mare blăstăm!
– Blăstămată fântână!
– Ba, aiesta-i blăstămuʼ mortului!
+ There are no comments
Add yours