Virgil Rațiu, Autorul în persoană și autorul închipuit

Alexandru Jurcan este legitimat ca poet, prozator, traducător, „producător” de cronici de film și teatru etc., autor de eseuri cu chei măiestrit forjate. Un titlu (aproape nou, după anul apariției cărții) – potrivit pentru proze scurtissime –, neliniștitor: Cineva ascute un cuțit (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022). Pare că Alexandru Jurcan are intenția, și nu doar că o are, ci reușește să pună în pagini scheletul unei nuvele de întindere, fantomatic-onirică, desenată sub măști ale livrescului, concepută în ritm de puzzle din schițe, preparate ca mini-thrillere domestice. Un asalt de narațiuni cu desfășurări rapide, ingenios suscitate, ce se petrec ca între oameni „porniți”, dar și ca între personaje obișnuite, rareori politicești. Astăzi, doar vârful piramidei țării pare „asigurat” doar pentru sine, înțepenit, veșnic! Restul este propagandă de fațadă.

Alexandru Jurcan s-a dovedit de-a lungul anilor corect-inventiv prestator de texte, imposibil de asociat ideologiei political correctness – încă din 1997; și mai cunoscut a devenit prin proza scurtă practicată cu luciditate, atent la detalii stânjenitoare, prin narații „cum tăișuri circumflexe”. Se simte în schițele sale o dispersie a convenționalului și punerea în practică a unor ispite manevrate de ermetism sapiențial. Mi-l imaginez pe Alexandru Jurcan veșnic cu un bisturiu în mână (obiect pe post de orice, de la iatagan la pix-pensulă, de la aspirator la bormașină), înșurubat în imposibile acțiuni programate. Având mâinile în desfășurare continuă, neastâmpărat, caută, cotrobăiește în vise nocturne și în reverii cu ochii deschiși (și prin ale celor din biserici, și prin ale celor ce bântuiesc cosmosul, ori prin camere de blocuri și prin săli de atenee sau prin livinguri private). Cu pompa de injecție preventivă în mână, gata-gata să… Ce să facă? Evident, să transmită, să difuzeze, să disperseze! Și pentru ce ascute cuțitul? Ca să taie, Doamne ferește, nu în carne vie, ci cu ironii acolo unde e „ambrozia”, nefăcutul, hăul, panarițiul, pojarul iubirii și covideala, sarcofagul secolului… Ce pregătind? Ce urmărind?… Ei, important este pe ce pune autorul accent cu „sculele” sale atotfăcătoare, bricolaj literar, livrări dedemane cu macarale trase pe fire de păianjen și hei-smarturi din rețelele demult încâlcite în indicații de familie și directive psihologice. Al. Jurcan se arată, pe spații mici, mai dihai decât Agatha Christie (mega-scriitoarea, actualmente victimă a consumatorilor europeni și americani de literatură pentru că a îndrăznit pe la mijlocul secolului trecut să publice o carte intitulată „Zece negri mititei”… Și?…) Și pe ce mai pune accent Alexandru Jurcan? Pe nicio picătură de politică. Nici urmă de…, mânca-i-ar amarul, „inventivi” ai lui I. Iliescu, din 25 decembrie 1989, an tovărășesc, P. Romanski și Silviu Borcan…! mari realizatori care de atunci până mai încoace, influenceri dogmatizați și „criptici”, au picurat treptat în venele conlocuitorilor veșnice, netrebnice folosințe. Astea se observă și se recunosc în prozele lui Alexandru Jurcan, urmările „terapiilor” aplicate sistematic poporului, aparente metode ideologizante, socializante. De unde și nevoia avizării deschiderii pe întreg tărâmul țării a mii de farmacii. Ați observat bine asta! Doar un popor bolnav peste măsură necesită tratamente și medicamentație profesioniste! Și mai pune accentul, din când în când, pe câte un autor vestit din literatura lumii.

Altminteri, note simple, fără exagerări despre te miri ce întâmplări întâlnite la aproape fiece pas narativ, constituind amprentări de interes public. Prozele se adresează oricărei vârste ca un teatru de păpuși și marionete, niciodată moralizatoare, nici didactice, făcute să te arunce în vârtejul fenomenelor care contrariază sporind atracția către ceea ce este neverosimil, dar justificate prin măsuri proteguitoare. Desfășurări episodice în cadre glaciale, directe, ori în ambianțe înfierbântate de înțelesuri ascunse, care stârnesc precipitarea personajelor până la nebunie. Adesea, eroii narațiunilor sunt îmbrăcați în „viziuni” de mătase, conversând elegant ori susținut, sau tăcând cu subînțelesuri. Alteori, dimpotrivă, nici nu le vine a crede jocului de-a face parte din vreo narațiune, atât de transparente se ivesc, cum meduzele. Prozele se desfășoară la persoana întâi sau la latitudinea naratorului, scriitorului. Nu sunt mai lungi de o pagină, ba uneori nici atât. Se poate exemplifica:

În „Un cadou însângerat”, poetul Axei Jules nu și-a putut vinde noua carte de versuri din cauza blestematei crize mondiale. Disperat, încearcă să-și vândă volumul în tren, călătorind pe diferite rute. Dar călătorii sunt insensibili, îl privesc cu mirare și milă și-l iau pe poet peste picior. Cum a venit iarna, Axei a hotărât să ofere cartea cadou, considerând gestul său unul galanton, potrivit momentului din an. Lasă o carte împachetată și la ușa unui vecin, bun meseriaș și priceput la toate. Numai că bunul vecin se înființează la ușa poetului, reproșându-i că se simte jignit, înapoindu-i „cadoul”, nu înainte de a-i da cu cartea peste cap până-i țâșnește sângele pe frunte.

Roxi, din proza „Vinovăție cu ramuri”, deși conducea mașina cu atenție, l-a accidentat grav pe domnul Codrin. Transportat urgent la spital, cel accidentat a decedat. De spaimă, Roxi a ajuns în tenebrele culpelor. Văduva, însă, doamna Monica, nu i-a adresat niciun reproș. Totuși, Roxi, simțind apăsarea vinovăției, reușește să o contacteze pe Monica, văduva, și se întâlnesc la o cafea. Discută lejer. Roxi este surprinsă de spusele văduvei, care chiar îi mulțumește că a scăpat-o de soțul Codrin, o javră, un libidinos insuportabil. Pe urmă, ambele se deplasează la un restaurant de lux pentru ca să serbeze tragicul „eveniment”!

O pasăre bate cu ciocul în geam. Concomitent, sună telefonul și e anunțat că i-a murit bunicul. Locuind departe de sat, într-un oraș aglomerat, recunoaște că nu și-a vizitat bunicul decât rar. Pune o coroană cu garoafe multe, roșii, în mașină și pornește la drum. În apropiere de sat, parchează la o margine de pădure, amintindu-și de-o cărare care scurta calea și conducea exact în ograda bunicului. Pornește cu coroana în mână. Începe să plouă. Un foșnet straniu îl urmărește, o pasăre (să fie aceeași, care a bătut în geam?) se așază pe coroană între garoafe și îl însoțește. Ud leoarcă, constată că a rătăcit cărarea, intenționează să se întoarcă, dar în spatele său zărește o ridicătură de pământ cenușie. Pasărea se agită agățată de coroană și zboară pe movila cenușie. Naratorul o urmează și înaintează cutremurat într-o grotă. În grotă apare bunicul ținând în mână lampa din copilăria lui. Pasărea stă așezată pe umărul bunicului. El simte că nu mai are puteri și… („Pasărea și coroana”)

Lumea e o mare plictiseală, însă poate fi și încoronată, sărbătorită. Noian de întâmplări vesele sau urâte, adesea neverosimile, îți înconjoară viața. Cui mai folosește etatea ta, fie și respectabilă, vârsta la care ai ajuns? Vremea e prielnică ninsorii și simți nevoia să ieși la plimbare. Gândurile se compun și se descompun… Mai e poezia bună la ceva? La ce mai izbucnesc războaiele, epidemiile de tot felul?… Oare merită să mai fie scrise cărți?… La ce bun bibliotecile? Dar orașele, care o mai fi rostul lor?… Inevitabil te gândești și la moarte… Și te întorci acasă, visând să te cuibărești sub plapumă, să continui lectura unui roman. În fața blocului se adăpostesc câini. Prin geamul luminat de la parter poți vedea ce fac vecinii. Urci. Viața e așa și așa. La ușa vecinului de la patru identifici un zgomot. Cineva ascute un cuțit. Sunetul te urmărește până în casă. („Cineva ascute un cuțit”)

„Cum se vând cărțile? întrebați. Simplu. Ies cu geamantanul plin de cărți la colț de stradă. Aștept. Îi las pe curioși să răsfoiască. Îi urmăresc. Alături de volume țin pitit un cuțit imens. Care dintre ei refuză să cumpere cartea, nu ezit, harști!… direct la gât. Sunt om serios. Nu mai e vreme de pierdut.” (Cu un cuțit imens – citat din memorie)

Oare persoana care se aude cum ascute un cuțit (în schița ce deschide volumul) să fie autorul? Iar naratorul povestirilor să fie un închipuit?… Cu proze complexe ne încearcă Alexandru Jurcan, cu întâmplări aflate la granița dintre viață și moarte, uneori sub dușul ludic al existenței, alteori sub măști ale livrescului. Nervurile satiricului se lasă de fiecare dată întrezărite spre finalul lucrărilor sale, îngropate în umor cu miez, într-o carte cu miez.