Există momente în istorie când un popor își măsoară noblețea nu doar prin faptele sale, ci și prin recunoștința față de cei care l-au clădit. Când ne rușinăm să vorbim despre patriotism pentru că nu se mai poartă, atunci nu doar că uităm sacrificiul înaintașilor, dar îi acuzăm implicit pe cei care îndrăznesc să vorbească despre identitate națională, independență, suveranitate, unitate, că ar comite un adevărat delict de recunoștință.
Azi, intelectualitatea care își arogă dreptul de a defini cultura uită că această cultură nu s-a ridicat pe un teren steril, ci pe câmpuri de luptă, pe fronturi unde scriitori și artiști nu doar că au scris despre sacrificiu, ci l-au trăit pe propria piele. Cum poți, cu aceeași gură, să lauzi opera celor care au murit pentru libertatea ta și, în același timp, să desconsideri ideea de patriotism, numind-o desuetă, ba chiar periculoasă?
E ușor să-l admiri pe Constantin Brâncuși în marile muzee ale lumii, dar să ignori că esența creației sale se naște din satul românesc. E simplu să te înclini în fața capodoperelor lui Nicolae Grigorescu, dar să uiți că și-a riscat viața în noroiul tranșeelor pentru a-și putea picta istoria. E comod să cunoști poeziile lui George Coșbuc, dar să treci cu vederea că versurile lui răsună ca un marș al celor ce au luptat pentru țară. E splendid să te lauzi că Enescu e recunoscut la nivel mondial, dar tu să pui mai presus festivalul care-i poartă numele, decât esența muzicii sale, profund românească. Și pentru că tot se poartă listele, aș sugera alcătuirea uneia cu cei care au scris, pictat, sculptat, cântat despre țară, popor, patrie, neam, limba română, tradiții, specific național, istorie, lupte pentru libertate.
Gloria și uitarea
Ion Jalea, sculptorul care și-a pierdut o mână pe front, a modelat în piatră nu doar forme, ci și destinul unei națiuni. Cu o singură mână, a creat o Pieta Românească, un monument unic în țară. Dar câți trec astăzi prin Parcul Cișmigiu și cunosc povestea acestui sacrificiu? Haideți, înlăturați monumentul său, găsiți voi un erou al altui neam. Zdrobiți-i cu ticăloșia lipsei de recunoștință și cealaltă mână! Câți mai privesc acea sculptură nu ca pe o simplă bucată de piatră, ci ca pe un simbol al unei generații care a plătit cu sânge pentru libertate? Dacă idealurile acesteia și ale generațiilor de dinaintea lor sunt azi demne de călcat în picioare, de luat în derâdere, atunci atitudinea nu e cu nimic mai condamnabilă decât agresivitatea cu care unii activiști au distrus picturi, autoturisme de lux în expoziție sau au zdrobit sculpturi, proteste infantile în numele unei pretinse lupte pentru salvarea planetei.
Octavian Goga, condamnat la moarte pentru că și-a iubit țara, Camil Petrescu, care și-a pierdut auzul pe front, George Topârceanu, care a supraviețuit captiv în lagăre bulgărești – aceștia nu sunt doar autori de pagini memorabile, ci și soldați ai cuvântului și ai luptei adevărate. N-au fost niște soldiers of fortune, niște mercenari, mânați în luptă pe fronturi străine de interese materiale, ci luptători ai dreptății, pentru care sacrificiul personal în numele idealurilor întregii națiuni le-a fost cea mai prețioasă decorație. Știu, veți spune că retorica mea se potrivește secolelor trecute, dar țara e aceeași, doamnelor și domnilor. Contractele prin care sunt cedate bogățiile subsolului cu care am avut norocul să fim înzestrați (de Dumnezeu sau de mama natură, dacă referințele mistice vă lezează inteligența antrenată să tolereze și chiar să aplaude doar comportamentele nefirești) nu sunt altceva decât batjocorirea fiecărui soldat al armatei române, căzut în luptele de pe tot cuprinsul țării pentru libertate și neatârnare. Au fost frații Rebreanu inconștienți, a mers Grigorescu de nebun pe front? Camil Petrescu nu a ajuns general, nu a intrat în politică, a rămas sublocotenent, deși în Primul Război Mondial a fost rănit de două ori. „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. (…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă», eu rămîn vecinic absent”, scria el în jurnal. Și totuși, astăzi, numele de mai sus sunt rostite cam cu jumătate de gură și ignorând aceste aspecte ale vieții lor, ca pe niște relicve ale unui trecut, pe care ne e frică sau rușine să-l revendicăm. A fi european e o mândrie, a fi român a devenit pentru mulți o rușine. A compătimi soarta unui alt popor e un titlu de glorie, a te preocupa de soarta poporului român e considerat un reflex desuet, specific celor lipsiți de educație și cultură, cu simpatii de extremă dreaptă. În fața acestor realități, intelectualitatea zilelor noastre alege calea tăcerii sau, mai rău, a disprețului. Patriotismul nu mai este văzut ca un pilon al identității naționale, ci ca un concept depășit, demn de ironie. Însăși identitatea națională e tot mai golită de sens, în timp ce identitatea și suveranitatea altor popoare este justificată și lăudabilă. Cultura română este acceptată doar atunci când vine validată din afară, iar scriitorii, pictorii, sculptorii care au clădit-o cu sacrificiu sunt apreciați doar când le apare numele pe afișe străine. A devenit o marotă ca cineva foarte bun să confirme la nivel internațional, ca și cum abia atunci puteam și noi recunoaște performanțele aceluia.
Vlahuță spune despre participarea lui Nicolae Grigorescu la Războiul de Independență: „În rând cu soldații, înfruntând moartea, a privit de aproape atrocitățile războiului, a înțeles cine sunt adevărații eroi și lor le-a închinat toată iubirea și admirația, pe ei mai ales i-a nemurit în puternica lui operă – cea mai mișcătoare epopee a vitejiei neamului nostru”. Le suntem atât de recunoscători, încât independența noastră este acum o glumă proastă.
Mașina de propagandă americană de la Hollywood livrează constant pelicule în care familiile se întâlnesc de Ziua Recunoștinței. Dincolo de ipocrizia de a-i numi în continuare pelerini pe cei care s-au făcut stăpâni pe vastele teritorii ale amerindienilor, nu e considerată desuetă și nepotrivită exprimarea recunoștinței pentru bogăția recoltelor, pentru momentele istoriei care au făcut posibilă configurația actuală. Desigur, nimeni nu-i consideră azi pe urmașii așa-zișilor pelerini ca simpli alogeni, iar comportamentul este același, ca și cum printr-o ironie a soartei, aceștia ar fi împărțitori ai dreptății, deși nu pacea mondială îi face să traverseze Atlanticul spre bătrânul continent.
Dacă s-ar institui astăzi o zi a recunoștinței în România față de sacrificiile soldaților și țăranilor pentru unitate, libertate, suveranitate, independență, cohorte de proteste s-ar revărsa asupra inițiatorilor, acuzându-i de abominabile culpe, de simpatii de extremă dreaptă și nostalgii comuniste. Asta pentru că aceia care iubesc și laudă doar patriotismul altor popoare, încă nu și-au lămurit în mod definit propriile afinități și nici nu și-au consolidat cunoștințele, încât să poată încadra ideologic corect și definitiv ceea ce nu înțeleg, căci nu le aduce vreun beneficiu personal.
A fi recunoscător față de eroii României din toate timpurile, de când aceste locuri se numeau Dacia, Valahia, Moldova, Transilvania, Dobrogea, când ele erau regat, cnezate, voievodate, principate, republică, nu-ți aduce funcții, sinecuri, finanțări, burse. Poate de aceea, recunoștința nu-i bântuie pe beneficiarii acestor avantaje, ci pe cei mulți, care muncesc fără pile și proptele de partid ori servicii mai mult sau mai puțin secrete. Desigur, sunt acuzați că ar fi analfabeți, dar ei s-au născut cu dragostea de neam în vene, iar munca aici sau pe alte meleaguri nu le-a pervertit bunul simț, nici respectul pentru părinți, pentru înaintași și nici recunoștința pentru tot ce au lăsat aceștia cu prețul sângelui.
Judecătorii fără memorie
Cei care astăzi privesc cu superioritate trecutul, uită că fără acel trecut ei nu ar avea nici măcar dreptul de a-l disprețui. Dacă astăzi îți poți exprima liber opiniile, este pentru că alții au plătit prețul cu sacrificiul personal. Dacă astăzi cultura română există și este respectată în lume, este pentru că artiștii ei au pus condeiul și penelul lângă baionetă și au scris istoria nu doar pe hârtie sau pânză, ci și pe câmpurile de luptă.
Topârceanu e privit exclusiv prin lucarna Baladelor vesele și triste, uitându-se Amintirile din luptele de la Turtucaia, În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare sau Pirin – Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, scrise după înfrângerea de la Turtucaia, în luptele de la sud de Dunăre în Bulgaria, unde a fost prizonier doi ani. „Toate însemnările câte le făcusem zi cu zi pe hârtie mi s-au pierdut. Multe amănunte s-au șters din amintirea mea, unele mi-au rămas prea confuze și poate că le-am uitat ordinea în care s-au petrecut, dar multe mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet, vii și clare, parcă le-aș fi trăit ieri. Mai târziu, oamenii de specialitate vor face desigur o expunere tehnică și generală a luptelor de la Turtucaia. Eu n-am vrut să dau decât o serie de icoane, schițate în fugă, o povestire sumară și obiectivă a celor ce s-au petrecut numai în jurul meu și la care am luat parte. Dar povestirea acelor întâmplări crâncene a adus, firește, multă durere inimii tale de român, cititorule. D-apoi mie! Poate că ar fi fost mai bine să le lăsăm, și eu și ceilalți supraviețuitori, în întunericul uitării grabnice cu care am fost obișnuiți să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realității. Dar amintirea vie și caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde și oțelește sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broșură pentru copiii de școală”. Doar noi, cu o absurdă aroganță ne încăpățânăm să-l considerăm un poet al Nervilor de primăvară, iar cei doi ani de prizonierat și lupta, un moft penibil și retrograd, de vreme ce recunoștința i-o refuzăm.
În momentul execuției, Emil Rebreanu a strigat: „Trăiască România!”. Fusese trimis să lupte împotriva românilor din Ardeal, fiind recrutat de armata austro-ungară și a dezertat, căci nu putea să-și ucidă frații. Voi puteți, o faceți de fiecare dată când puneți interesele altui neam mai presus de al vostru, și vă mândriți cu asta.
Cine nu respectă acest sacrificiu nu poate pretinde că iubește cultura română. Cine vorbește despre artă, despre literatură, dar disprețuiește patriotismul, își neagă rădăcinile. Să refuzi să vezi legătura dintre creație și sacrificiu înseamnă să condamni la uitare o întreagă generație de eroi. Și nu există nedreptate mai mare decât să furi omului dreptul la recunoștință. Căci acesta este adevăratul delict de recunoștință – să uiți, să minimalizezi, să treci sub tăcere. Să trădezi memoria celor care au murit ca să poți vorbi astăzi liber și să poți avea o opinie.
+ There are no comments
Add yours