Incongruențe afective

Se întâmplă, uneori (mă alint adăugând: „rar”), că te așezi confortabil în fața tastaturii și a monitorului, hotărât să-ți faci „antrenamentul” zilnic de scris, învingător după exercițiile de lectură din etapa antemeridiană a zilei, segmentată adesea de alte preocupări domestice ireconciliabile, și să constați brusc blocajul generat de „greva” surprinzătoare a distinsei muze, fenomen social de actualitate. Recunoști: Sunt zile în care imaginația îți este asaltată de inițiativele frecvent năstrușnicelor partenere de creație, dar și acele felii temporale când excelențele-lor îți divulgă cu zgârcenie vreun buchet sărăcăcios de motive poetice menit să împodobească idei. Iar tu realizezi instantaneu că nu mai știi să scrii ceea ce ți-ai propus, pentru că s-a volatilizat până și argumentul deplasării tale hotărâte către scaunul din fața instrumentelor mai-sus-amintite. Disperat (exagerând nițeluș, vezi bine!) iese din umbra memoriei mai trecuta intenție de a-ți face publice opiniile, pentru cine ar avea interesul să le afle, în legătură cu textul unei prezențe binevoitoare și, pentru tine, benefice, în anturajul din care speri că ai avut șansa de-a face parte oarecând.

În perioada de aproximativ patru ani, când am locuit preponderent în New York, cu intervale obligatorii în țară, condiționate de viza turistică, am crezut de cuviință să particip la unele dintre acțiunile organizate de către angajații filialei newyorkeze a Institutului Cultural Român. Printre acestea, o întâlnire cu actorul George Mihăiță, un concert de pian, unul de jazz vocal-instrumental și o conferință, „Vârste și chipuri ale limbii române în SUA”, susținută de dr. Mona Momescu, lector de Limba și Cultura Română la Catedra „Nicolae Iorga” din cadrul Universității Columbia – New York, cu ocazia Zilei Limbii Române. Despre acest din urmă eveniment, îmi cer îngăduința să comentez, pentru că mi-a zgândărit o destul de recentă rană, dacă rememorarea unei întâmplări de aproximativ zece ani (atunci) poate fi supusă astfel respectivului epitet. Mi-am notat data pe unul dintre exemplarele textului multiplicat și distribuit participanților… norocoși: 31 August 2017.

Ceea ce m-a determinat să particip, a fost neîndoielnic Sărbătoarea Limbii Române, precum și sentimentul colegial al apartenenței la „casta” dascălilor de „umanioare” cu această nobilă profesie: Cultivarea Limbii și a Literaturii unui popor atât de greu și îndelung supus încercărilor de anihilare (în cele din urmă, îmi place să înclin către teoria conform căreia popoare migratoare care au invadat teritoriile vechii Dacii, precum gepizi, goți, vandali, huni, pecenegi, cumani, slavi, bulgari, unguri etc., au stimulat populației autohtone, la început (și în principal) daco-romană, retragerea în spații montane și submontane izolate și protejate carstic, peisagistic, bogat împădurite sau dominate de ape, unde și-au conservat și perpetuat, firesc, obiceiuri tradiționale, precum și fondul principal lexical care generase bogate specii de literatură populară, mai cu seamă în proverbe, zicători, descântece, ritualuri laice și religioase.

Argumentul inițial trimite ascultătorul/cititorul la ideea centrală a conferinței; e vorba de un studiu comparativ indecis atractiv participanților cu pregătire intelectuală eterogenă, anticipat de propunător. Iată: „Titlul acestei prezentări poate părea, la o primă vedere, menit să atragă atenția publicului, știut fiind că o discuție despre manuale nu e cel mai agreabil subiect. De asemenea, date fiind controversele colective în domeniul educației, de multe decenii, probabil că o discuție despre manuale nu poate decât să activeze umorile, conflictele, confruntările dintre «noi» și «ei», indiferent pe cine vor fi desemnând cele două pronume. Sau poate că din acești inamici perpetui, «noi» și «ei», noi care scriem manuale, noi care folosim manuale, sau ei care scriu sau ei care învață, putem creiona, pe vârste istorice, chipurile limbii române în SUA, ca și chipurile imaginate de autorii acestor manuale, ale celor cărora le erau adresate manualele de limba română. În centrul acestui joc binevoitor sau conflictual se află cartea. Un fel de album de familie, un album al vârstelor, un obiect, pe care îl asociem cu o limbă, cu un spațiu. Manualul, obiect și palimpsest, manualul, cel care poate modela pentru mult timp mintea, sau vâră în ea informații și interpretări eronate.”

Din acest punct al succintelor preliminarii, tonalitatea reflectă intenții persiflante, ironia autentică, gluma binevoitoare, amicală, cu țintă precisă, încheiate, totuși, în cheie sobră, justițiară: „Manualul de istorie, un mare album manipulator și fascinant, în care cei iubiți sunt mereu tineri, frumoși și victorioși, manualul de limbi și culturi străine, albumul familiei/familiilor noastre prin alianță. Acolo, îi vedem pe «ceilalți» petrecând toate vârstele intelectului, articulând abia primele silabe, învățând apoi să socializeze minimal, explorând apoi un spațiu perfect, o fotografie perfectă de familie în care peisajele sunt frumoase, familia compusă mereu din mamă, tată și doi copii, școala interesantă, căci adjectivele trebuie învățate și ele cu toate gradele de comparație. În acest album al familiei și vârstei, regăsim apoi monumentele literaturii, fotografia perfectă a unei lumi/a unei limbi, în care tradiția culturii nescrise se îmbină armonios cu aceea a marii literaturi. Nici o suferință, nici o asperitate nu trebuie să întunece acest tablou perfect, pasat mai departe celor ce vor să învețe o limbă anume și să se inițieze în cultura ei. Sau, cel puțin, așa stăteau lucrurile pe vremuri, în vremea aceea lungă a țării-muzeu, a limbii-muzeu, a amintirilor-muzeu.”

Ceea ce urmează este o prelegere analitică succint substanțială (pentru a glumi „savant”, oximoronic vorbind), discurs echilibrat între refuz și acceptare, între elogiu și reproș, stârnind apetitul auditoriului/cititorului însetat de istorie, aici – a culturii. Îmi amintește de aluzive povestiri ale adulților, din primii ani ai copilăriei mele, despre sacrificii ale bunicilor și părinților unora dintre țăranii și târgoveții („mic-burghezii”!) generației lor, care își încropiseră micile averi sau afaceri în urma revenirii din „îndepărtata Americă”, unde munciseră din greu ani în șir pentru banii economisiți în scopul realizării visurilor respective. Iar comuniștii și cozile lor de topor le-au confiscat, i-au deportat, i-au schingiuit și i-au exterminat în pușcării și lagăre de muncă. Norocoși – cei care n-au revenit, s-au integrat cu devotament societății americane, și-au refăcut/ întregit familial/ statutul social, însă fără să uite, cei mai numeroși, cine sunt, de unde au plecat și care le este limba maternă. „Pentru fiecare dintre ei, limba română e legată de un loc natal, de o istorie a familiei, sau de una individuală, trăită sau ficțională. Se naște astfel o limbă română în alteritate”, scrie universitara Mona Momescu. Pentru aceștia au fost redactate și editate manuale, de către câțiva (puțini) intelectuali, cercetători cu sau fără statut didactic, dar care au meritul de a fi răspândit ideea promovării limbii române cu înțelesul ei de componentă importantă a Familiei limbilor romanice. Circumstanțele istorice, generate de spații geografice și de timp ale inițiativelor de acest fel se constituie în argumente ale desincronizărilor. Având în atenție taman acest aspect, distinsa profesoară nu s-a rezumat la semnalarea personalităților, apreciind inițiatori și inițiative, precum și niveluri de comprehensiune din partea prezumtivilor beneficiari ai activității de cercetare și răspândire ale respectivelor „manuale”. Autoarea precizează că materialul rezultat în urma cercetărilor domniei-sale are în vedere „câteva manuale de limba și cultura română publicate în SUA și unul, pentru referință, destinat publicului anglofon european, în intervalul cuprins între 1919 și 1962. […] nu numai din rațiuni obiective, dictate de datele de publicare ale manualelor, ci pentru că el acoperă, în secolul al XX-lea, mai toate momentele marcate politic în ceea ce privește chipul limbii române pentru spațiul SUA.”

Textul conferinței are calitatea de a stârni interesul cel puțin sentimental, cu atât mai mult cu cât există „suspiciunea” că era necesar (de la sine înțeles) să existe printre intelectualii români emigrați, sau doar vorbitori de limbă română, doi-trei motivați de menținerea în viață a limbii materne. Autoarea punctează accentuat, în pledoaria destinată acestor preocupări asidue de a face cunoscută lumii americane limba și cultura poporului din jurul Arcului Carpatic, pe vizita oficială a Reginei Maria în SUA (începută în 18 octombrie 1926) și pe conferințele itinerante ale savantului român Nicolae Iorga. Însă un mai generos spațiu al textului în discuție, este oferit activității lingvistului american W. Irving Crowley (1897-1959), specializat în cercetarea și promovarea limbilor romanice, a limbii georgiene, a celei turce și, iată, a limbii și culturii române. Socotesc oportun să extrag din textul suficient de explicit condițiilor precizate numele celorlalți binevoitori în răspândirea limbii române, unii dintre ei – români naturalizați, dar curioși nostalgici: Philip Axelrad (membru al comunității româno-evreiești din N.Y., proprietar al unei mici edituri și al unei librării în metropola nord-americană), George Otto Seiver, profesor la Universitatea din Pennsylvania (1898-1964), Elie Cristoloveanu, profesor associat la Universitatea Columbia N.Y. (1893-1964), apoi Walter Littlefield, Sherban Drutzu, Grigore Nandriș, Christine Avghi Galitzi ș.a. Recomand celor interesați de amănunte ale opiniilor distinsei autoare citate, căutarea pe Google a textului acestei conferințe.

În ceea ce mă privește, am socotit manualele (școlare), care ne erau puse la îndemână elevilor și dascălilor, unelte utile, sau mijloace didactice menite facilitării accesului la informații cu caracter general, dar și pretexte ale disponibilității de triere și dozare a volumului de muncă în funcție de nivelul profesional și intelectual atât al maeștrilor, cât și al discipolilor. Însă despre structura manualelor școlare și a programelor de formare a priceperilor și deprinderilor (abilități) de limbă maternă folosită, conservată și îmbogățită în mod corect, cu altă ocazie.