Terezia Filip, Farmecul unei fotografii – amprenta geniului eminescian

Estimated read time 7 min read

A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o.”

(Titu Maiorescu)

Se spune că sufletul omenesc este înscris subtil pe chipul fizic al persoanei, în liniile și în designul fizionomiei. Fotografia alăturată acestui text a devenit emblema persoanei și a personalității eminesciene, efigia sa poetică. În peste un secol și jumătate de pos­te­ritate, această imagine a lui Eminescu s-a contopit adânc și atât de mult cu perso­nalitatea sa poetică, încât nu-i chip să le separăm una de alta. Ea îl reprezintă pe Eminescu, ca pe un zeu tânăr, frumos și inspirat, senin și atins de aura unei blândeți și a unei semeții geniale. Pe cât este chipul său fizic de frumos, pe atât de expresiv el reverberează în plan literar și spiritual pe întinderea a mai mult de un secol și jumătate. Căci fotografia conden­sează în ea, dincolo de chipul geniului, personalitatea poetului, dar și căile și arcanele operei ce se va țese și edifica apoi, timp de două decenii până la finalul său pământesc. Nu agreez, resping alte foto­grafii și unele picturi care-i deformează, parcă voit, parcă dina­dins, sau poate neînde­mâ­natic, fizionomia. Pe unele nici nu le cred autentice. Acele imagini mi se pare că, pe loc, se repercutează asupra întregii sale luminozități astrale ‒ de luceafăr ‒ întunecând unda luminoasă pe care El, din acest chip, o emite în câmpul literaturii române. Căci în posteritate această fotografie activează neîncetat asupra operei, precum opera reverberează neîncetat în fizionomia care o exprimă.

Aceasta, și pentru că orice fizionomie are un chip astral ce o luminează (ori o întunecă) și tutelează misterios chipul fizic. Se știe că fizionomia exprimă sufletul. Alte portrete ale poetului par voit deformate, stângace, sau defecte, căci fizionomia supusă intemperiilor vieții suferă deformări. În altă ordine de idei, Eminescu își are detractorii săi, până și în zilele noastre. Și ce altceva ar putea oferi detractorii decât minimizare!? Cred că până și a împiedica un eveniment dedicat lui Eminescu azi, undeva pe cuprinsul României, este tot o minimizare și o detracțiune, este satisfacția cu care unii opinenți vorbesc cu pasiune, nu despre adâncimea și frumusețea operei, ci despre boala lui Eminescu, evident consecință a unui tratament inadecvat, aplicat cu rea intenție, despre paupe­ritatea, despre urâțenia sau înălțimea lui Eminescu. Ce fel de su­biec­te culturale vor fi fiind acestea? Opera lui Eminescu este un suiș, un pisc alpin și e greu de străbă­tut astfel de întinderi și de înălțimi, nu toți au suflul și energia necesare să răzbată prin ea! Dar că a fost neîngrijit și scund, că ar fi avut vicii, ne aflăm în treabă ‒ „inteligenți” cum suntem ‒ să promovăm umiliri și elemente care îl defăi­mează și dăunează pe cât cu putință, anver­gurii reale a personalității și creației sale care din posteritate îi augmentează și înfrumusețează profilul fizic și pe cel spiritual.

Aserțiunile minimizante diminuează sau rănesc și chipul poetului, de zeu tânăr locuind eternitatea, adânc întipărit în inima foarte multor conaționali ai noștri, și inima noastră care l-a îndrăgit. Nu e oare aceasta o rănire? Un atac perfid la imaginea lui Eminescu? Precum este și diminuarea și desconsiderarea oricărei acțiuni care-și propune o înțele­gere și mai adâncă a personalității și operei sale. Numai de atât suntem în stare ca „exegeți” ce suntem azi!? Atunci, cum se face oare că poetul era seducător în limbaj, elegant în discurs, iar „cultura lui personală se afla la nivelul culturii europene de astăzi”, spunea Titu Maiorescu. Cum de avea acel farmec al conversației și acel spirit al priete­niei, încât toți contemporanii se voiau mereu în preajma lui!? Cum de era definit de-o adâncă sensibilitate și de o profundă cunoaștere? „De o așa covârșitoare inteli­gență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa”, afirmă Titu Maiorescu. Ar trebui să-i prindă jena pe teoreticienii nimicului și ai defăimării, să-și plece fruntea, să se încline în fața chipului eminescian aureolat de genialitate. De aici frumusețea, de la pecetea pe care însuși Dumnezeu a pus-o pe chipul poetului. Au citit detractorii opera lui Eminescu, au înțeles ei articulațiile universului literar, filosofic și poetic? Sau vor­besc ca să se afle în treabă?

Farmecul acestei fotografii unice și atât de relevante vine din fizionomia sa ce conto­pește luminozitatea personalității cu sensibilitatea și cultura sa, pasiunea cu talen­­tul și iubirea copleșitoare de întregul vieții. Acestea sunt adânc imprimate pe fizionomia sa, relevate de chipul său ce activează din trecut, în posteri­tatea lui, asupra noastră și asupra lui însuși. Fizionomia sa a devenit emblema personalității sale literare, ce s-a modelat în timp după tiparul acestei fotografii ‒ căci geniul este intens activ și în posteritate. Din fotografie răzbat o blândețe, o seninătate și o semeție a unei tinereți perpetue ce nu ține de vârstă, de timp, o luminozitate și o severitate ce transcend anii, ba chiar o gravitate peste vârsta pe care o avea tânărul Eminescu la data când s-a efectuat această fotografie, la cei 19 ani ai săi. Fizionomia sa indică o energie uimitoare emergentă ce s-a mistuit apoi, timp de două decenii, 1869-1889, în versuri și în idei, lăsându-și urmele ardente și strălucitoare în marile poeme, în texte publicistice, în paginile celor 16 volume edite azi. Iar acest transcript al ființei sale „în șirurile clare” ale operei ne uimește, ne încântă, ne stârnește și ne se­duce irezistibil. Atât de mult, cum numai ideile și o energie intelectuală și spirituală – de ordin divin, i-ar fi spus romanticii – sunt în măsură să o facă… De aceea, chipul de Luceafăr ce ne privește din această mirabilă fotografie, se conto­pește cu edificiul magistral, liric, spiritual și critic, al operei pe care ne-a lăsat-o moștenire, ca pe o comoară ce înnobilează literatura română. Pro­mo­vând fotografia autentică eminesciană, îl promovăm pe El, pe „geniul mândru” al culturii/literaturii române.

Chipul real al lui Eminescu era/este atât de repre­zen­tativ și de semnificativ pentru noi, fiindcă el a rupt o zi din eternitatea timpului și a dat-o culturii române – Ziua Culturii Naționale – ce dar! De aceea, înainte de a-i diminua imaginea, să-l cunoaș­tem, să ne nutrim ființa citindu-l! Să vorbim despre altitudinea, întinderea și măreția operei sale magistrale. Nu-i atribuiți defecțiuni fizice poetului, căci este neelegant și dăunător, și pentru cine promovează discursul eufemizant raportat la inestimabile valori pe care poetul de geniu ni le-a lăsat, ca o amprentă dumnezeiască, înnobilantă a ființei și culturii noastre.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours