Iacob Deleu, tribun al lui Avram Iancu și dascăl în Pericei

Iacob Deleu face parte din categoria personajelor legendare ale Sălajului istoric. A fost unul dintre tribunii lui Avram Iancu, în timpul Revoluției de la 1848, și primul dascăl al școlii confesionale greco-catolice românești din Pericei.

După unele informații, se pare că bunicul lui Iacob Deleu era originar din Moldova, numele său fiind singular în Sălaj. Tatăl lui Iacob Deleu, Andrei, preot în Vârșolț, aducea cu el în Sălaj un exemplar din „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei (1673)¹ și deschidea galeria familiei Deleu.

Iacob Deleu s-a născut în anul 1804, în localitatea Vârșolț, unde tatăl său era preot. Urmând tradiția familiei, după cursurile primare a fost dat la școală la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Blaj pentru a deveni preot.² Aici, în „cetatea românismului”, va cunoaște în mod direct starea de spirit a intelectualității române ardelene și va lega prietenii cu colegii veniți să studieze în Mica Romă. Își va îmbogăți cunoștințele despre istoria neamului românesc din operele reprezentanților de seamă ai Școlii Ardelene, mai mult decât studiul teologiei, după cum se va dovedi mai târziu, poate și din cauza temperamentului său revoluționar. A fost pătruns mai mult de spiritul redeșteptării naționale decât de cel al dogmelor.

Reîntors acasă, o cunoaște pe „bălaia” Maria Aciu, fiica celui mai înstărit gospodar din Vârșolț, George Aciu, cu care s-a căsătorit, promițând, atât tatălui său cât și socrului, că se va hirotoni ca preot în Vârșolț.³

Tânărul seminarist tot amâna momentul sfințirii sale ca preot, pentru că „nu se potrivea cu firea sa aprigă și revoluționară”.⁴ Prefera să fie diac și să-și petreacă viața, după cum mărturisește și Ovidiu Deleu, strănepotul său: „Cânta frumos și puternic în biserică îngânând ca și diacon missele părintelui său, străbătea călare întinderile din jur, și pe la hanurile răscrucilor de drum, după ocale cu vin trecut de trei ani, glasul său înveselea cu cântece mirene prieteni sau întâmplător încrucișați convivi ai meselor”.⁵

În cele din urmă, la insistențele familiei, a acceptat să plece la Blaj, împreună cu vicarul foraneu al Silvaniei, Alexandru Sterca-Șuluțiu, pentru a se hirotoni. Aici are loc un episod memorabil, descris de nepotul său Ioan Deleu și de fiul lui Victor Deleu, Ovidiu Deleu: „Cu un drum ce-l făcea la Blaj, vicarul Șuluțiu a luat cu sine pe Iacob Deleu cum duci capra la târg. La Blaj, Iacob a dat de vechi prieteni și vadurile pe care le-a colindat și în preseara hirotonisirei, în loc de penitență și rugăciuni, a tras un chef de a răsunat tot Blajul. A doua zi, pentru că nu arăta deloc a blând păstor de suflete pe care să-l poată prezenta la marele act excelenței sale arhiepiscopului, vicarul Șuluțiu i-a împroșcat în față o filipică mustrare. Iacob Deleu l-a privit pe sub sprâncenele stufoase, i-a spus: – Pasca ta, vicare! și a luat-o spre casă”.⁶

Ajungând acasă are parte de o altă mustrare, din partea nevestei și a părinților, motiv pentru care le-a spus și lor „pasca voastră” (Ioan Deleu spune că aceasta era singura lui înjurătură), apoi a plecat și s-a înrolat ca voluntar în armata împărătească, în regimentul vestitului colonel Urban. Aici a învățat meșteșugul armelor, noțiuni de tactică și strategie militară, ce îi vor prinde bine mai târziu. S-a întors acasă din armată după vreo zece ani, „matur, bronzat, cu figura impresionantă dominată de ochii pătrunzători și nasul acvilin”.⁷

Peste câțiva ani, în 1848, în acea „primăvară a popoarelor”, flacăra revoluției este „aprinsă” și în Sălaj de către un preot revoluționar, protopopul Ioan Lobonțiu din Giurtelecu Șimleului. În acest context, Iacob Deleu participă la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, în mijlocul celor 40.000 de români. Întors acasă, adună „glotașii” din localitățile Siciu, Pericei, Vârșolț, Recea, Stârciu, Șeredeiu etc. Le citește proclamația lui Urban și le face cunoscute istoricele hotărâri luate de români la Blaj, în frunte cu sălăjeanul nostru, Simion Bărnuțiu. Îi însuflețește și îi pregătește de luptă, înarmându-i cu ceea ce aveau la îndemână.⁸

Alertată de această situație, conducerea Comitatului Crasna trimite un corp de armată împotriva răsculaților. Împreună cu oamenii săi, Iacob Deleu a ocupat Dealul Vârșolțului, dar nu rezistă mult în fața unei armate regulate, instruite și bine înarmate, care-i împrăștie pe răsculați. Printre cei capturați în această confruntare s-a numărat și haiducul Radu. Rănit fiind, a fost spânzurat pe dâmbul care de atunci îi poartă numele: „Dâmbul lui Radu”. Cu cei rămași și care au dorit să-l urmeze, Iacob Deleu s-a retras în Munții Apuseni, alăturându-se legiunii conduse de către „Craiul munților”, Avram Iancu.⁹

Din păcate, în urma plecării sale în munți, cei rămași acasă au avut de suferit. Astfel, soția sa, rămasă acasă cu doi copii mici, socrii și cumnatul său, Petre Aciu, preot în Cehei, au fost arestați și anchetați de către autorități, care le-au confiscat toate vitele și le-au sacrificat pentru hrana armatei maghiare¹⁰ conduse de către generalul polonez Iosif Bem.

Iacob Deleu s-a remarcat repede printre moți, devenind unul dintre căpitanii de bază ai lui Avram Iancu și pentru că era printre puținii care aveau temeinice cunoștințe militare, dobândite în armata colonelului Urban. Astfel, „a luptat tot cu izbândă până la capăt. Căci nicăiri unde lupta el și a condus lupta, oastea lui Iancu n-a suferit înfrângere, ci în tot locul a învins”.¹¹

O dovadă clară a vitejiei și autorității de care se bucura Iacob Deleu în rândul armatei lui Avram Iancu o reprezintă raportul înaintat de către Ioan Buteanu, unul dintre prefecții armatei moților, Comitetului Național Român de la Sibiu. Documentul a fost publicat de către nepotul lui Iacob Deleu, Ioan Deleu, în prestigiosul ziar șimleuan „Gazeta de Duminecă”. Din cuprinsul raportului aflăm că oastea moților era atât de revoltată, încât nici Iacob Deleu, cu toată autoritatea de care se bucura, nu a putut-o ține în frâu:

„Fraților! Eu sosind aici am ocupatu Ofenbaia (Baia de Arieș – n.n.), pe Unguri i-am desarmat precum pe Câmpeni, Abrudeni pe Zlatna care (…)¹² Dobra au desarmat-o, cu Abrudu am făcut pacificație (….) astea și m-am asediatu (așezat – n.n.), aproape de Abrudu intr-un cam (…) după lungă pacificație cu steagu albu înaintea noastră cu 5000 (…) am restauratu Magistru din persoane amestecate am pus ca limbile ambi două să fie administrative (româna și maghiara – n.n.), i-am juratu pe credintia Imperatului, și frica cea mare și nespusă, care pe mulți i-au amutzitu am stins-o; pe toți i-am infrățit apoi o parte din oaste cu muzica am petrecut-o prin orașiu în semnul de triumfu; acuma am pornit către Zarand la Kőrősbanyá (Baia de Criș – n.n.) acolo e adunat mulțime de unguri din toate laturile, i-am incunjurat cu mulțime de oameni incă și de prin Ungaria. Bradi și Kriștioru e desarmat și fiindcă Românii au fost foarte furiați nici Deleu nu-i putu tiene în frău (subl. n.), pe toți i-au jefuit. Am pus officeri precum și la B. Huniad pe părțile acelle. Dați-ne, pusci, muniție și tunuri că cu prea anevoe vom putea porni potriva unde sunt concentrați și intăriț, spune incodată incătreu se pornim. Romani in tiară sunt forté batjocoriți, și ne vor chema la iei spre ajutoriu, dați-ne un officer regulatu și despre toate stările in dată ne instiințați cu grabă, epistola la B. Huniad au dus-o una om și incă n-au venitu, cum va veni vom trimite recipise, nu intărdieți că vremile sun critice acolo.

Abrudbaia 19 August 1848

IOANE BUTEANU”¹³

După cum se cunoaște, revoluția pașoptistă a fost înfrântă, iar Avram Iancu și toți românii au rămas deziluzionați de împăratul de la Viena, care nu și-a respectat promisiunile.

Iacob Deleu s-a întors acasă numai după acordarea amnistiei generale pentru toți revoluționarii pașoptiști. Episodul sosirii sale acasă era povestit de către soția sa, Maria Deleu, nepoților săi. Ea spunea că s-a reîntors acasă abia după trei ani, „călare pe un cal frumos, cu care a sărit peste poartă. Era calul său de luptă, tot așa de aprig ca dânsul”.¹⁴

În anii care au urmat, Iacob Deleu nu s-a mai hirotonit ca preot, nici nu s-a angajat ca „slujbaș” al statului austriac, ci a rămas cantor la biserică. De asemenea, după ce același vrednic vicar, Alexandru Sterca-Șuluțiu, înainte de a fi ales ca episcop și apoi a devenit primul mitropolit al Blajului, a organizat Sinodul vicarial din 10 ianuarie 1850, prin care s-au pus bazele învățământului confesional greco-catolic românesc în Sălaj, Iacob Deleu decide să urmeze nobila profesie de dascăl în Pericei. Conform monografiei școlare întocmite de către Sava Cruceanu, învățătorul-director al Școlii de stat din Pericei, în anul 1933, pe baza informațiilor primite de la Păcurar Dumitru, care avea venerabila vârstă de 82 ani, primul învățător din Pericei a fost Iacob Deleu. El a funcționat ca învățător la școala confesională greco-catolică românească, în perioada 1859-1862, după care se retrage și rămâne doar cantor. Despre Iacob Deleu, învățătorul Cruceanu spune că era „un om înalt, bine făcut și român adevărat”. De asemenea, că a locuit în casa în care în perioada interbelică funcționa Postul de jandarmi. După Iacob Deleu vine un învățător din Plesca, apoi Martin Vasile din Pericei, Grama Vasile (1867, până la moartea sa, în 1887) și Vasile Oltean, după plecarea căruia școala confesională trece la stat, unde predarea se făcea în limba maghiară.¹⁵

Fiul lui Iacob Deleu, Daniel, născut după întoarcerea lui din armată, în anul 1844, a absolvit studiile juridice și a ajuns notar în Siciu. Iacob Deleu va avea bucuria să-și vadă copilul căsătorit și pe o parte dintre nepoți. La 5 iulie 1868 avea loc căsătoria lui Daniel Deleu cu Iuliana Cosma, fiica preotului din Pericei Ioan Cosma și a Gafiei, născută Sabo. Ca nași de cununie i-au avut pe Ioan și Clara Maniu din Bădăcin, părinții lui Iuliu Maniu, iar ca preot cununător pe Demetriu Coroianu, vicarul foraneu al Silvaniei.¹⁶

Din fericita lor căsnicie li s-au născut șase copii: Cassiu, născut în anul 1869, inginer agronom; Regina, născută în data de 5 septembrie 1870, căsătorită cu Alexandru Sima, preot greco-catolic în Pericei; Victor Deleu, născut la 25 mai 1876, comandantul voluntarilor români ardeleni din Rusia, secretar general al Resortului (ministerului) de Interne din cadrul Consiliului Dirigent, primar al orașului Cluj, parlamentar de Sălaj în mai multe legislaturi etc.; Ioan Deleu, născut la 27 august 1877, publicist, primar al orașului Șimleu Silvaniei, secretar general al Prefecturii județului Sălaj; Cornelia, născută în anul 1880, căsătorită cu inginerul agronom din Pericei, Lazăr Maior; Sabina, născută în anul 1882, căsătorită cu Nicolae Munthiu, economist renumit, director al Băncii Agrare din Cluj și al Fabricii Iris.¹⁷

După revenirea din armata lui Avram Iancu, Iacob Deleu s-a schimbat total și s-a închis în el, după cum remarca și nepotul său, Ioan Deleu: „Desiluziile l-au amărât și pe dânsul ca pe ceilalți tovarăși de luptă (cel mai elocvent caz fiind tocmai cel al lui Avram Iancu – n.n.), căci rezultatul jertfelor lor nu se arătau. Firea i s-a schimbat, din vorbăreț și vulcanic a devenit tăcut și liniștit, blând și gânditor. Numai după mai multe ulcioare de vin îl puteau face să-și istorisească luptele. Dar atunci le spunea cu atâta plasticitate, de păreau aievea, le vedeau cu ochii și cu atâta însuflețire, încât toți își uitau de timp și treburi”.¹⁸

Aceste povești au trecut din generație în generație, devenind adevărate legende, după cum remarca strănepotul său, Ovidiu Deleu: „Repovestite de cei ce le-au ascultat, isprăvile și personajul deveneau pe încetul legendă. Ca și la Gruia lui Novac era dificil să mai stabilești ce și cât era adevăr și cât adăugire din închipuire. Se zicea de pildă că-și încerca puterile la trântă cu taurul satului pe care îl prindea de coarne și că-l răpunea”.¹⁹ De asemenea, au rămas în familie „metehnele” lui, după cum povestea același strănepot: „În familie, nu apucam să deșert un al doilea pahar cu vin fără ca gurile, dintr-odată acrite, ale mamei, mătușilor și verișoarelor mai mari să nu se întrunească în cor zicând: a moștenit patima vinului de la Iacob sau mie: – Măi, strămoșul tău a băut pentru șapte generații și tu nu ești decât a treia! Când unchiul Cassiu, în urma molimei care i-a prăpădit cireada de porci, ca să scape de datornici a trebuit să scoată în vânzare pământul familiar, casa și edificiile economice din Pericei, cumnații, cu glas răutăcios și privirea înviclenită spuneau: nu se știe gospodări, parcă-i bunicul său Iacob sau aceiași, când aflau de vre-o danie a tatii (Victor Deleu – n.n.) făcută cutărei instituții sau pentru cutare acțiune socială publică, clătinând din cap a dezaprobare, pomeneau în vorbele dintre ei de mâna spartă a Deleilor care prind apa cu degetele rășchirate. Când vărul meu Artur Maior, după ce l-au lăsat repetent în clasă, a dispărut și apoi a scris din Singapore că s-a îmbarcat clandestin la Constanța pe un vas, ascunzându-se între cărbuni și că acum cutreieră lumea mare, mama-sa și corul celorlalte mătuși, cu glasul sugrumat de lacrămi și îngrijorare, spuneau calcă pe urmele strămoșului său Iacob. Iar noi, verii, ascultam cu gura căscată și sufletul tresăltat, umplut de admirație și un pic de invidie, isprava sa”.²⁰

În ultimii săi ani de viață, pe lângă aceste povești, spuse numai după câteva ulcioare de vin, Iacob Deleu a mai avut câteva tresăriri revoluționare. Auzind de răscoala lui Garibaldi, nu s-a putut răbda să nu strige în gura mare, în mijlocul mulțimii: „Vivat Garibaldi! Așa-i trebuie neamțului nerecunoscător (aluzie la promisiunile nerespectate de către împărat – n.n.). Vivat Garibaldi, trăiască libertatea popoarelor!” De asemenea, când a auzit că a izbucnit Războiul de Independență al României, deși avea vârsta de 73 ani, a început să-și caute în ladă pistoalele și cu greu a fost oprit de către membrii familiei să nu se înroleze ca voluntar în armata română.²¹

Ultima „luptă” a revoluționarului Iacob Deleu a fost cea cu moartea. S-a îmbolnăvit de pneumonie, boală care l-a țintuit la pat, dar nu se lăsa bătut. I s-a părut că vede moartea pe geam, în grădină. S-a ridicat din pat s-o alunge, dar în prag a căzut, după ce a replicat: „Pasca ei! N-am crezut că-i mai tare decât mine!”.²² S-a întors în pat resemnat și a trecut la cele veșnice, la 8 februarie 1880, la vârsta de 76 ani. A fost înmormântat în data de 10 februarie²³, în Cimitirul din Pericei. Slujba de înmormântare a fost oficiată de către protopopul greco-catolic Ioan Cosma, cuscrul său și Simion Filip, preot în parohia greco-catolică Badon.²⁴

Soția sa, Maria Deleu, născută Aciu, a trăit până la venerabila vârstă de 89 ani. A decedat la 5 august 1893, fiind înmormântată în data de 7 august. Slujba de înmormântare a fost oficiată de către vicarul foraneu al Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu.²⁵

Din păcate, peste trei ani, la 16 noiembrie 1896, a decedat și fiul lor, Daniel Deleu, la vârsta de 52 de ani, rămânând în urma sa, soția Iuliana Deleu, născută Cosma, și șase copii: Regina (mama lui Ioan Sima), Cassiu, Victor, Ioan, Cornelia și Sabina. A fost înmormântat în data de 18 noiembrie, iar slujba religioasă a fost oficiată de către un sobor de preoți, în frunte cu vicarul foraneu al Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu și protopopul tractului Pericei, Ioan Papiriu Pop.²⁶

Peste memoria marelui revoluționar Iacob Deleu s-a așternut o nemeritată uitare. Nepotul său, Ioan Deleu, la cererea profesorului Leontin Ghergariu, i-a trimis câteva date biografice, publicate în revista „Țara Silvaniei”, pe care am citat-o la notele de subsol. A venit apoi regimul totalitar comunist și despre Iacob Deleu nu și-a mai amintit nimeni, până în anul 1973, când s-au împlinit 125 de ani de la izbucnirea revoluției pașoptiste. În acel an, pe fondul curentului național-comunist, sălăjenii și-au adus aminte, „ca prin farmec”, după cum spune strănepotul său, Ovidiu Deleu, de „eroul lor Iacob Deleu”, care a fost unul dintre tribunii lui Avram Iancu, reprezentând Sălajul în mișcarea pașoptistă, alături de Simion Bărnuțiu, Alesandru Papiu Ilarian și tribunul Ioanichie Druhora.

În acest context, au fost publicate o serie de articole despre Iacob Deleu și faptele sale de vitejie, în ziarul „Năzuința”, a fost curățat mormântul din Pericei și s-a organizat o serbare, la sfârșitul lunii mai, la care au participat peste 1.000 de persoane din patru comune învecinate. Cu această ocazie, „s-au ținut cuvântări înflăcărate, s-au rostit poezii, au cântat coruri ale echipelor culturale”, iar pionierii claselor ultimului an de școală generală au făcut de strajă la mormântul lui Iacob Deleu. La final, după cum povestește Ovidiu Deleu, participanții „au desfăcut desagele cu merindea adusă, au rumenit berbeci vânătorește și cum gusturile și rețetele culinare s-au unificat, au devorat și mititei fripți pe grătarul Alimentarei locale. Au băut preț de șease mii sticle cu bere, tot de Alimentara aduse, în afară de rachiul și vinul pitit în coșurile femeilor pe sub năfrămi, alături de pancove și alte bunătăți sau în traistele bărbaților. Iacob Deleu o fi fost foarte bucuros, în sferele lui, de această cinstire pe placul său căci s-a răspândit un suflu euforic peste livadă și adunare care înspre seară, târziu, intona în gura mare cântece în toate limbile locului, înfrățite”.

După serbare, primarul de atunci al Periceiului, Gheorghe Păcurar, l-a căutat pe Ovidiu Deleu, strănepotul lui Iacob Deleu, care locuia în București, și i-a expus ideea lui de a permanentiza „tradiționala serbare”, de la sfârșitul lunii mai, și de a înființa în comună o casă memorială. Astfel, l-a „ambalat” și pe Ovidiu Deleu, care a donat comunei Pericei toate tablourile familiei, fotografii, documente și i-a convins pe ceilalți veri să facă la fel cu ceea ce mai păstrau. Apoi, timp de trei ani, s-a documentat din colecțiile presei vremii și din cele ale bibliotecilor publice²⁷, întocmind o serie de materiale, pe care le-a donat arhivelor din Zalău, azi constituite în „Colecția familială Deleu”.

Nu știm exact când s-a renunțat la tradiționala serbare, dar poate că ar merita ca ea să fie reluată, desigur, într-un alt context istoric. Ar constitui o modalitate de cinstire a memoriei lui Iacob Deleu și a urmașilor săi, Ioan și Victor Deleu, precum și a strănepotului său, maestrul Ioan Sima.

Note:

1. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj (S.J.A.N. Sălaj), fond Colecția familială Deleu, dosar 55/1927.
2. Ioan Deleu, O familie de luptători naționali (I). Iacob Deleu (1804-1880). Un sălăjan în revoluția din 1848, în „Țara Silvaniei”, nr. 1, Zalău, 1940, p. 64.
3. Ioan Deleu, op. cit., p. 64; S.J.A.N. Sălaj, fond Colecția familială Deleu, dosar 58/1975, ff. 1-2.
4. Ioan Deleu, op. cit., p. 65.
5. S.J.A.N. Sălaj, fond Colecția familială Deleu, dosar 58/1975, f. 2.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Ioan Deleu, op. cit., p. 65.
9. S.J.A.N. Sălaj, fond Colecția familială Deleu, dosar 58/1975, f. 3.
10. Ibidem, f. 4.
11. Ioan Deleu, op. cit., p. 66.
12. Indescifrabil (am intervenit în text doar pentru a pune cratima)
13. Raportul prefectului Ioan Buteanu către Comitetul Național Român din Sibiu, condus de Simion Bărnuțiu, a fost publicat de către Ioan Deleu, nepotul lui Iacob Deleu în prestigiosul ziar șimleuan „Gazeta de Duminecă”, nr. 16-17, 27 aprilie 1924, p. 2; de asemenea, se găsește la S.J.A.N. Sălaj, fond Colecția familială Deleu, dosar 62/1975, alcătuită în urma eforturilor depuse de către Ovidiu Deleu, fiul lui Victor Deleu și strănepotul lui Iacob Deleu.
14. Ioan Deleu, op. cit., p. 67.
15. S.J.A.N. Sălaj, fond Revizoratul școlar al județului Sălaj, dosar 17/1933.
16. Idem, fond Colecția familială Deleu, dosar 1/1880-1940, f. 8.
17. Vezi, printre altele, Marin Pop, Ioan Sima – descendent al unor familii cu vechi tradiţii istorice, în „Acta Mvsei Porolissensis”, XXV, Zalău, 2003, p. 609-621.
18. Ioan Deleu, op. cit., p. 67-68.
19. S.J.A.N. Sălaj, fond Colecția familială Deleu, dosar 58/1975, f. 5.
20. Ibidem, ff. 6-7.
21. Ioan Deleu, op. cit., p. 68.
22. Ibidem.
23. O coincidență tristă: tot în data de 8 februarie, a anului 1985, a decedat strănepotul lui Iacob Deleu, maestrul Ioan Sima, fiind înmormântat alături de străbunicul său, în data de 10 februarie.
24. S.J.A.N. Sălaj, fond Colecția familială Deleu, dosar 1/1880-1940, f. 2.
25. Ibidem, f. 3.
26. Ibidem, f. 5.
27. Ibidem, dosar 58/1975, ff. 8-10.