Gabriela Dimitriu, Teodor Dume, „Ferestre spre marginea lumii” și „Moartea din vis”

Am terminat de citit, de curând, minunatele volume de poezie scrise de poetul Teodor Dume: „Ferestre spre marginea lumii”, lansat în anul 2019, și „Moartea din vis”, apărut în anul 2020, ambele cărți fiind tipărite la Editura Pim. Sunt două volume care m-au învăluit prin energia transmisă, prin frumosul care mustește în sufletul acestui creator de calibru, determinându-mă să mă întreb dacă am dreptul și posibilitatea de a face o recenzie.

Nu am făcut niciodată, până în acest moment, o cronică la o carte de poezii și acest aspect este criteriul care m-a încetinit să scriu câteva rânduri imediat după lecturarea celor două volume, nedorindu-mi să știrbesc nimic din uimitoarele recenzii scrise de cunoscători și critici literari.

Voi face o cronică a sufletului meu și atât…

Poetul Teodor Dume m-a surprins prin simplitatea afectivă dăruită fiecărei poezii și titlurile atribuite celor două volume, dar și prin amplitudinea trăirilor interioare, pe care ni le-a oferit nouă cititorilor, odată cu fiecare vers așternut pe hârtie și oglindit prin prisma propriilor meditații.

Domnul Dume are un stil unic de abordare a conținutului, reprezentat printr-un tipar personalizat de evaluare și de constatare a propriilor sentimente, coroborate cu visurile și dorințele fiecărui om de a-și ocoli cât mai discret clipa „Morții” și pașii care-l duc până la „Ea”.

Tuturor ne este frică de sosirea acestui moment și cu toate acestea, descoperim în poezia dumnealui, sclipirile omului împăcat cu destinul și inevitabilul.

„Ferestre spre marginea lumii” este un volum de amploare meditativă și filozofică, care inserează în cuprinsul său cinzeci și opt de poezii. Fiecare titlu întâlnit în poeziile poetului Teodor Dume are valoare semnificativă, autorul reușind să traseze cu o acuratețe incontestabilă trăirile sufletești parcurse de fiecare dintre noi, din clipa sosirii noastre în această lume, până în momentul întâlnirii cu Dumnezeu, Creatorul tuturor ființelor văzute și nevăzute.

Pentru poetul Teodor Dume, „fericirea mea e o fereastră prin care / privesc cerul și din când în când / poteca ce duce / înspre marginea lumii / totul este asemeni cerului care mă împiedică să văd dincolo”.

Cerul semnifică simbolul Divinității, al sacralității, al universului care nu poate fi atins decât în imaginația sa și doar cu ajutorul ochiului nevăzut al lui Dumnezeu, entitatea supremă care-l veghează și care îi potolește trăirile, oferindu-i o fereastră deschisă, prin care poate zări marginea lumii. Poetul dorește cu ardoare să atingă cotele infinitului, pentru a-și perfecționa spiritul obosit de ani și copleșit de bolile care îl macină, pentru a-și redobândi puterea corpului invadat de griji și tristeți ascunse, dar și pentru a-și curăța sufletul de păcatele lumești inevitabile, pe care oricare om le săvârșește măcar o dată în viață.

Pentru Teodor Dume, persoanele dragi care l-au părăsit, plecând într-un Univers paralel, aproape de Creator, reprezintă incertitudinile și propriile sale rădăcini înfipte adânc în conștiința sa, care au încercat să-l clatine odată cu pierderea mamei, sau a tatălui drag. Ne transmite ideea că acele rădăcini s-au desprins din solul trupului unde erau înfipte și pentru el însuși…

Cu o forță inconfundabilă, poetul Teodor Dume aduce în prim plan ultimele clipe din viața unei persoane împăcate cu ideea trecerii omului în lumea de dincolo, într-un „univers paralel” prin „pasărea morții / apăsătoare precum moartea” / care „întunecă totul / până și soarele de sub / privirea lui Dumnezeu”, reușind să elucideze misterul morții în finalul poeziei, exclamând pentru noi toți: „ce pasăre!” Este conștient că despărțirea sufletului de corpul său, îl va aduce mai aproape de Dumnezeu, însă devine temător, deoarece realizează că în momentul în care va face acest pas, îi va părăsi pentru totdeauna pe cei dragi. Doar zborul aripilor unui înger transformat în pasăre, îi domolește tristețea despărțirii.

Umbra omului, atât de schimbătoare dar inexistentă în întuneric, este simbolul care îl aduce pe Teodor Dume cu picioarele pe pământ, acesta fiind conștient că fiecare răsărit aduce cu el o nouă zi.

Pentru poet, „Lacrima” este unitatea de măsură a iubirii, izvorâtă în clipele de singurătate, oferindu-i poetului, „iluzia unei perspective / fie și îndepărtate / pentru a salva / ce a mai rămas” din dragostea care îi lumina pașii și propria ființă, laolaltă cu înstrăinarea datorată tăcerii ce s-a intercalat între două persoane care s-au iubit cândva. De aceea, acesta este de acord că „undeva la capăt de zi se moare”, iar el va trebui să se obișnuiască să trăiască doar el, cu sine însuși.

Lumina este un alt element simbolistic care îl frământă pe poet, aceasta fiind considerată în viziunea sa, „singura sosie a lui Dumnezeu”. Am scris mai sus că absența umbrei îl propulsează pe Teodor Dume mai aproape de moarte, explicând că umbra este echivalentul luminii, însă lipsa acesteia implică în cultura populară și apropierea omului de Diavol, atunci când își vinde sufletul, acestuia. Lumina, iubirea, umbra, lacrima, singurătatea, cerul, luna, soarele și natura sunt factori importanți, care îi oferă poetului Teodor Dume un liant capabil să îl apropie de Dumnezeu, determinându-l să contureze și să traseze prin versurile sale toate acele căutări lăuntrice care macină ființa umană.

Spațiul emoțional și plin de profunzime creat de poet este unul ales cu grijă, încărcat de metafore, comparații și hiperbole, un tablou în care descrierile abundă, dar în același timp oferă și lejeritatea peisajului imaginat de acesta.

Cartea „Moartea din vis” conține o sută trei poeme, structurate în concordanță cu trăirile sufletești ale autorului. Dorința lui Teodor Dume este ca lectorul să pășească încrezător în interiorul fiecărei poezii, prin parcurgerea atentă a versurilor, în speranța că acesta va descifra mesajul transmis. Astfel, pentru a nu înspăimânta pe nimeni cu privire la simbolistica morții de care ne temem cu toții, încă de la începutul cărții, autorul vine în întâmpinarea noastră cu poezia: „Moartea din vis, un fleac”, explicând pentru sceptici, că „nu-i cine știe ce / și cu moartea asta / un fleac…” Și în acest volum, poetul Teodor Dume scoate la iveală acele umbre care prevestesc apropierea morții, dar în același timp, acesta oferă sfaturi prețioase pentru oamenii predispuși să fure și să „împrumute din viața altora”, asemenea unor vampiri energetici, pentru acei manipulatori de suflete, care nu realizează că de fapt sunt doar niște trecători pe acest pământ. El trage un semnal discret de alarmă, dându-ne de înțeles că la finalul vieții, contează doar moștenirea spirituală lăsată în urma noastră.

Poetul atrage atenția tuturor că „viața e un nimic / un nimic ce te ajută cât / să treci dintr-un anotimp în altul / și-n clipa sfârșitului / cineva / o să spună că ai fost / un om bun”. De fapt, acesta pregătește confruntarea omului cu Dumnezeu, acel moment unic, când persoana, al cărei suflet părăsește corpul, va trebui să dea socoteală pentru faptele comise de-a lungul existenței sale.

Nu cunosc multe lucruri despre domnul Teodor Dume…

Un om care scrie cu sufletul așezat în palmele cititorului toate aceste trăiri și răbufniri interioare, se poate să fi avut o întâlnire cu Dumnezeu în trecut, sau într-o altă viață.

Nu știu de ce cred asta… Sunt sigură însă că toate versurile care i s-au creionat în inimă și au fost expuse ulterior în cele două cărți, pot avea un impact enorm asupra cititorului dornic de cunoaștere, avid să descifreze tainele „Vieții” și „Morții”. Bun cunoscător al sufletului și minții Omului, o persoană meditativă și cu simț filozofic, Teodor Dume ne deschide larg ferestrele inimii sale către marginea lumii, atunci când găsește o ușă închisă. Cu siguranță, nu se va da niciodată bătut în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al tainelor vieții, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane.