Cognetti și fericirea lupilor

Când am citit romanul Cei opt munți de Paolo Cognetti (Polirom, 2017, traducere de Cerasela Barbone) am fost fascinat de tristețea tăcerilor, de o magie aparte, fără efuziuni, într-o totală comuniune cu natura. O poveste de prietenie și singurătate, scrisă cu simplitate, forță, autenticitate. Iar acum citesc Fericirea lupului de același Cognetti (Polirom, 2022, traducere de… Cerasela Barbone). Altă bijuterie literară, fără înflorituri, cu muntele mereu în prim-plan. Fausto are 40 de ani, iar Silvia 27. El e scriitor, ea pictoriță. Fiecare caută în viață acel ALTCEVA și iată-i în stațiunea de schi Fontana Fredda, în restaurantul Le festin de Babette. El bucătar, ea chelneriță. Mai apoi, Silvia pleacă spre ghețarul Felik, iar Fausto coboară în oraș pentru a-și finaliza divorțul.

Interesant cum dialogurile curg fără liniuțe de unire, fără nicio încorsetare, formând coloane care amintesc de urcușuri și coborâșuri. Cocoașe de granit, fâșii stâncoase, cascade subțiri, bolovani rătăcitori, printre care Fausto respiră, între stâncă și cer, mirosind a transpirație, rumeguș și vin. Lupii își schimbă mereu locul, își caută fericirea în altă parte, „mereu dincolo de următoarea creastă”. Oare nu așa fac Fausto, Silvia și Babette? Numai copacii rămân în același loc, „trăind unde căzuse sămânța lor și, ca să fie fericiți, „își rezolvă problemele unde se află”. Copacii din Fontana Fredda erau „copaci ai soarelui, ai vântului, ai versanților la miezul zilei, însă nu iubeau gerul și, cum îl simțeau venind, intrau în letargie”.

Torenții de munte, avalanșele, tăietorii de lemne, echipe de alpiniști, turiști găsindu-și odihna veșnică acolo sus – o natură dură, sălbatică, dar uluitoare. Plus o poveste de dragoste cu urcușuri și coborâșuri, între zăpezi și versanți abrupți. Nimic nu e previzibil în acest imn adus naturii și oamenilor care și-au asumat destinul. Ce își dorește Fausto? Să scrie, să bea, să iubească și să trăiască de azi pe mâine. Avea mereu un caiet în rucsac și se oprea după două sau trei ore, stând pe o piatră sub cerul liber, încercând să pună în cuvinte frumusețea din jur. Să împărtășească revelațiile. Lucrează mai apoi la restaurantul lui Babette, la trei mii de metri altitudine, acolo unde s-au întors și lupii, să-și caute fericirea. A nu sta în loc, a te feri de inerție, a tatona, a cunoaște.

Paolo Cognetti (1978) a făcut studii de matematică și, deodată, le-a abandonat în favoarea literaturii. Romanul Cei opt munți a fost recent ecranizat, iar filmul a fost recompensat cu Premiul Special al Juriului la Cannes (în 2022). Regia: Felix van Groeningen și Charlotte Vandermeersch. Joacă Alessandro Borghi și Luca Marinelli. O prietenie unică, dar și reîmpăcarea omului cu natura. La Cognetti coexistă sărăcia și splendoarea din munți. Nu găsim o intrigă propriu-zisă în cele 36 de capitole, dar se profilează o subtilitate insolită, acolo unde ghețarul capta strălucirea cerului înstelat. Concluzia e limpede: chiar dacă te îndepărtezi de munte, rămâi legat de el, virusat, fascinat.