Răzvan Voncu este cunoscut ca unul din criticii ce conturează istoria literară actuală. Profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Departamentul de Studii Literare, Răzvan Voncu este autorul unor studii de critică şi istorie literarăcare i-au adus Premiul Naţional „Marin Sorescu” al Academiei Române, Premiul „Titu Maiorescu” pentru critică şi istorie literară al Academiei Române, Premiul Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România ş.a.

Graniţa dintre canoanele critice, mai rigide, şi cele ale prozei, mai respirabile, este trecută de puţini dintre cei care se ocupă de soarta literaturii, aşezând-o după criteriile estetice într-un anumit registru. Răzvan Voncu debutează în proză la Editura Neuma cu „Stele pitice”, opt ficţiuni care pornesc, totuşi, de la lumea atât de pestriţă în care cultura se învârte. După cum însuşi autorul spune, cartea se putea numi „Amurgul zeilor”, „Preţioasele ridicole”, „Suflete moarte”, „Triumful talentului”, „Dureri înăbuşite”, toate aceste titluri oglindind, de fapt, o stare de multe ori nedreaptă, prin care oamenii de cultură trec de multe ori, impostura luând faţa talentului cu ajutorul pârghiilor societăţii şi, mai ales, al unor conduceri bolnave după putere.
„Am vrut să intitulez această culegere de povestiri, simplu și răspicat, Fiziologii. Preț de câteva minute, mi s-a părut că narațiunile care o alcătuiesc ar avea ceva în comun cu acele iscusite compuneri prin care Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu sau Alecu Russo înțepau cu acul ironiei personalitățile cam umflate (și ușor deplasate) ale precedentei tranziții din istoria noastră. Însă personajele înaintașilor pașoptiști erau tipuri decupate din actualitatea socială, în timp ce ale mele, mai modeste, sunt simple produse ale imaginației: deosebire esențială, pe care, dacă aș ignora-o, criticii literari m-ar trage de urechi. Așa că nu mi-a mai rămas decât să o intitulez așa cum am intitulat-o. Are legătură cu astrofizica, la care astăzi, ca și la literatură, se pricep toți, mari și mici, deopotrivă. Și, cu acest titlu, i-am dat drumul în lume”, spune Răzvan Voncu.
Într-o cronică apărută în „România literară”, Horia Gârbea vorbeşte despre literatura cu cheie, în care personajele reale sunt transpuse în ficţiune, amintind aici de „Istoria ieroglifică” (Dimitrie Cantemir), pe aceeaşi linie fiind şi scrieri de Camil Petrescu, G. Călinescu, Petru Dumitriu sau Eugen Barbu. La fel, şi la Răzvan Voncu, personaje din cultura românească şi mai ales din literatura noastră atât de compromisă de sistem.
Ne întâlnim cu povestea scriitorului Iuliu Petru Nenescu, ce „concurează” pe piaţa literară cu fosta soţie Steluţa, dar şi cu criticii răzbunători, cum este Arghir Leolea, fost coleg de clasă, care a spus despre romanul său că este „leşinat şi ridicol, de o vulgaritate realist-socialistă”. În tot acest timp, Steluţa, deţinătoarea unei rubrici într-o revistă glossy, are o mulţime de admiratori pe facebook, fiind şi în graţiile Institutului pentru Promovarea Operelor Literare şi Artistice, care i-a tradus cărţile în mai multe limbi, deşi ea „nu avea deloc talent literar”.
Se întâmplă şi în zilele noastre ca aceia care cred că talentul literar se calculează în funcţie de like-urile obţinute devin zgomotoşi şi cer publicarea în revistele profesioniste sau adeziunea la asociaţiile de profil. Lumea aceasta pestriţă de pe facebook este întocmai descrisă de Răzvan Voncu şi în prima proză din carte. Apoi, ne întâlnim cu Nona Frăteanu, consilier la Institutul pentru Promovarea Operelor Literare şi Artistice, ce se află într-o continuă luptă cu directorii instituţiei. După cinci tentative de a da admitere la Medicină şi admiterea, din a doua încercare, la Filologie, Nona ajunge la departamentul editorial al institutului, funcţie pe care o ocupă, la fel ca mulţi alţii, iată, după mai multe tentative eşuate de a face cu totul altceva în viaţă.
La fel ca mulţi alţii ce ajung în sistem, Nona s-a trezit şi ea că scrie un roman cu titlul „Cămin de tranzit”, pentru care a avut recenzii binevoitoare, dar şi critici aspre precum „lipsa de talent literar”, „incapacitatea de inovaţie”. La fel ca majoritatea scriitorilor, atunci când nu le convine o cronică, aceştia reacţionează rapid, având la îndemână revistele, spunând că nu este înţeleasă creaţia lor, în cazul de față „proza vie”, „egoliteratura”.
O lume pestriţă, zugrăvită de Răzvan Voncu cu atenţie, unde între bârfele şi orgoliile scriitorilor se pot auzi şi versurile lui Ion Minulescu în romanţa Ioanei Radu, sau câte o zicală din popor ce se potriveşte atât de bine în contextele prezentate în carte. Poveştile acestea se întâmplă în toată ţara, din Vatra Dornei până în Timişoara, din capitală până la ultimul cătun unde, la pensie, câte o doamnă se trezeşte că are veleităţi de scriitor.
Multe sunt personajele colorate din prozele lui Răzvan Voncu ce redau fidel societatea plină de fisuri în care trăim. Printre ele şi Tudor Bacalaureus, un scriitor ce doreşte să fie promovat cu orice preţ şi prin orice mijloace să ajungă pe paginile unor publicaţii precum „Informatorul cultural” sau „Paradigma”. Nu lipsesc jocurile amoroase sau întâlnirile sumbre în localurile destinate scriitorilor, precum cel numit „Stele verzi”.
Despre atmosfera scriitoricească din restaurante s-a scris mult de-a lungul vremii. Nu lipsesc poveştile unor destine ce au fost curmate sau, din contră, au înflorit după Revoluţie, amintind aici cel al artistului grafician Bujor Paragină. Dacă suntem atenţi, observăm modul pamfletar în care Răzvan Voncu dă numele personajelor, căci nu poţi aşeza lângă un prenume de floare un nume al dezintegrării.
Cu siguranţă, unul dintre cele mai piperate personaje este Leo Scurtu, un scriitoraş fără talent literar ajuns politician, care, prin mijloace nu tocmai ortodoxe, după un război purtat cu preşedintele Asociaţiei Autorilor Literari, candidează împotriva acestuia atunci când reuşeşte să atragă de partea sa câţiva critici. Descoperim aici luptele pe care forurile profesioniste le au şi astăzi cu unii care se trezesc a fi, fără a-i numi nimeni, „portdrapelul înnoirii, al luptei împotriva expiraţilor”. Este precum concurenţa dintre un şoricel şi un elefant, unde cel mic nu vede penibilitatea situaţiei, se avântă şi pierde.
Despre faptul că nu ne mai ştim locul, despre găştile literare din jurul revistelor, despre accederea unora ce se visează scriitori în funcţii datorită partidelor este cartea lui Răzvan Voncu. Şi da, putem descoperi aici multe din personajele ce ne înconjoară dacă cunoaştem cât de cât viaţa literară. Răzvan Voncu scrie o proză construită cu inteligenţă, cu un fin umor, prin tematica abordată, prin timpul ce traversează fantasticul. El ne propune întâlnirea cu omul aflat în toate ipostazele lui.
Conturarea tipologiei şi a caracterului personajelor se dovedeşte a fi una de rafinament, prozele fiind citite cu plăcere, ducându-ne într-o lume pe care atâţia dintre noi o cunoaştem, dar despre care nu îndrăznim să scriem. Şi da, în mulţimea aceea de scriitori parveniţi care invadează, precum oile negre peisajul, corectitudinea criticului Arghir Leolea, care ar trebui să fie oaia albă, se inversează. Pestriţul pune stăpânire, iar albul, normalitatea, lumina, într-o lume a întunericului, devine ciudăţenia.
Despre invadarea imposturii şi despre anormalul ce devine normal, în timp ce valorile sunt puse într-un colţ, este vorba în cartea lui Răzvan Voncu.
+ There are no comments
Add yours