Despre un anumit fel de literatură beletristică

Îngăduiți-mi, vă rog, să descurajez de la bun început orice încercare polemică! Revin la un mai „uzat” subiect, doar atât cât să nu enervez prezumtivi lectori (oricare ar fi motivațiile acestei stări de reacție, când instinctivă, când rațională). Rememorez definiția Literaturii, în general, și în special a variantei sale beletristice, așa cum am încredințat-o memoriei de-a lungul timpului, cu prioritate a primelor trei sferturi din cât mi-a dăruit până acum Bunul Dumnezeu, derulate în context colegial-amical.

Recurg la dicționare. Constat că primele definiții sunt ale conotațiilor substantivului „Literatură”. Nu aceea pe care o memorasem încă din perioada studiilor liceale (enunțată de excelenta noastră profesoară de limba și literatura română, Rodica Orza¹⁾, și pe care o aflăm aici doar la variantele 3 și 4: Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu al cunoașterii (la unele domenii ale cunoașterii cf.n.); astfel putem vorbi despre literatura științifică – istorie, biologie, fizică, matematică, geografie…, muzicală etc., dar și Beletristică. Adică, din punct de vedere al gramaticii limbii române, existența numărului plural, în preambulul definițiilor („literaturi”) induce, măcar, suspiciunea existenței unui nobil substantiv generic, Literatura, cu mai multe aspecte „conotative”, neglijând în acest fel, din textul primei definiții, eroarea exhaustivității.²

În consecință, la fel de adevărat este și faptul că, atunci când este pronunțat cuvântul literatură, majoritatea auditorilor îl/o asociază exclusiv Beletristicii (1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba;beletristică(vezi notele de subsol). Desigur, lexicolog-lexicograful consideră prioritară uzanța noțiunii de către majoritatea utilizatorilor.

* * *

Socotesc necesară „introducerea” de mai sus, deoarece, concomitent succesului în perfecționarea, diversificarea și răspândirea tehnologiei informatice, a crescut cert numărul semenilor noștri care postează texte („creații”, în opiniile acestora!) încadrate sau nu beletristicii. Nu sunt primul, nici ultimul care supune atenției – hai să zic – publice această realitate. Este un fenomen manifestându-se pașnic, dar și brutal, decent ori agresiv. Postaci care n-au avut timp să afle măcar cine sunt (au fost) poeții „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” și „…noi, epigonii”, scriu postând și postează scriind, inconștient, deci pastișând. Altora, alintați confratern sau paternal de critici generaționiști, li s-au grefat, ori pur și simplu lipit, aripi de geniu artizanal și visează la nobelul premiu. Îmi imaginez doar că așa poate fi! Unii, inocenți ortografic, nu știu cum trebuie folosite semnele de punctuație, mai cu seamă – virgula, și nu le/o mai folosesc; alții abuzează folosind(u-le)-o abuziv și aiuristic.

Un mai redus număr de autori (poeți sau/și prozatori) discreți până în proximitatea timidității, care își declară / asumă indubitabila nevoie de a încredința hârtiei experiențe individuale, fie în calitate de actant (asistat), fie doar de martor (asistent) în/la funcționarea malaxorului existenței, indiferent de vârsta biologică, încep să se afirme nu doar prin cantitatea paginilor scrise, ci și prin subiecte în măsură să stimuleze, ades entuziast, apetitul pentru lectură în rândul cititorilor pasionați, amatori ori eficienți, categorie din ce în ce mai redusă numeric, dar și al unora dintre profesioniști. Iată un exemplu:

Helene Pflitsch (numele soțului devenitpseudonim literar al doamnei Lizeta-Elena Rosian) s-a născut în localitatea Mihai Viteazu, județul Cluj, la 8 decembrie 1958 și a „emigrat” în urmă cu aproximativ paisprezece ani în Germania. Membră activă, din 2014, în Liga Scriitorilor din România, prozatoare prolifică³, a început să scrie determinată, după cum însăși mărturisește, de un impuls irepresibil înspre confesiune, dorind să împărtășească aspecte din propria-i experiență de viață în condițiile claustrante oferite de instituțiile unui regim politic totalitar. A fost premiată în cadrul unor concursuri de creație literară pentru proză scurtă, înaintea debutului editorial. Româncă autoexilată în Europa occidentală, în semn de protest față de „acest mod aberant al promovării pe baza obedienței politice și a delațiunii”, se căsătorește cu un cetățean german, care îi oferă posibilitatea de „a trăi din muncă cinstită”, fără compromisuri sociale. Proza autoreferențială pe care o scrie este apreciată tocmai pentru aceste detalii reprezentative, între ficțiunea de circumstanță și realitatea marcând diferențe de nivel material și, în consecință, etic, alimentând stări conflictuale inedite, imprevizibile. Despre substanța și forma conținutului primelor două tomuri și-a exprimat opinia „la cald” scriitorul Dan Șalapa, care „întâmpină” cu amiciție romanul de debut al autoarei: „Trauma este reală, puțini reușind s-o depășească, și să și-o asume la nivel de exemplu generalizant, să poată spune, da, am luat-o de la capăt, și sunt împăcat cu asta. Folosind cu abilitate uneltele scrisului românesc, Helene Pflitscht dovedește simțul descrierii mergând până la amănunt, alternând incitant omul și peisajul, omul și obiectul.” […] „Lupta pentru supraviețuire într-o lume nouă, este redată cu precizie, dar nu cu ură, cu finețea unui bisturiu lipsit de emoție, dar nu grosier, violent; doar curajos, riguros, iar de aici, clarviziunea artistului-scriitor”.[…] „Noua carte, Jurnalul șefei mele, reconfigurează același potențial de prozator al Helenei Pflitsch, cu tușe clare, fără echivoc, cu un ritm al povestirii fluent, aparent nervos, dar echilibrat, fără «floricele» stilistice, ci doar cu elemente strict necesare…” (citat din prefața intitulată „Lumea în schimbare sau jurnalul unei reechilibrări necesare”).

Lectura primelor două tomuri mă îndreptățește să agreez poziția profesorului-scriitor. Accentuez asupra talentului narativ și descriptiv al prozatoarei, precum și asupra plăcerii evidente de a construi folosind cu dezinvoltură dialogul. „Jurnalul…” e vivace, pe alocuri – spumos, deconectant, calități care stimulează apetitul cititorului. Naratorul-personaj posedă un ascuțit simț al umorului de bună calitate, dozat cu intermitență pentru a evita cu tact supralicitarea. Punând sub semnul îngăduinței colegiale recomandarea de-a evita inadvertențele stilistice și ortografice, datorate posibil, ne place să credem, grabei și neatenției la corectură, dar care, la o eventuală reeditare, ar trebui înlăturate, sunt bucuros să recomand cald-amical cărțile unei distinse și talentate scriitoare, Helene Pflitsch.

Note:

¹ Prof. Rodica Orza, absolventămeritorie a Facultății de Filologiei din Cluj, cursuri de zi, a fost prima titulară pe catedra de limba și literatura română, plus limba franceză, la nou-înființata Școală Medie Mixtă din Jibou, raionul Jibou, regiunea Cluj (1957-1962); avea să fie admisă, în 1962, prin concurs, cercetător principal, la Institutul de Lingvistică și Istorie literară „Sextil Pușcariu”.

² Apud DEX.ON-line: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară = literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris. ◊ Expr. (Peior.) A face literatură = a ocoli esențialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu (al cunoașterii). Literatură muzicală. 4. Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie. – Din fr. littérature, lat. litteratura.

³ Dezrădăcinare, sau Un nou început, Ed. Sympoesium, Iași, 2012;

 Jurnalul șefei mele, Ed. Singur, Târgoviște, 2013;

 Umbra din noapte, Ed. Vita PreventEdit, Craiova, 2016;

 Căutări, Ed. Eikon, București, 2019;

 Sri Lanka. Lacrima din ocean, Ed. Neuma…