Scăpase de un bărbat burtos și fericit care se dădea deștept. Atât de deștept, că atunci când îi citea câte ceva din ce scria ea, îi spunea invariabil că astea sunt prostii și că ar face mai bine să renunțe și să-și continue activitatea de gospodină. Dar ea nu făcea parte din categoria femeilor mulțumite doar pentru că bărbatul li se întorcea acasă. Predispusă la melancolie și visare, știa totuși să schimbe un bec ori să bată un cui. Știa să dea cu glet și cu lavabil pe pereți și avea încă putere să mai care câte un sac cu cartofi până în pivniță ori în casă. Și încerca să nu mai trăiască drame doar că se simțea neiubită.
Așa că l-a îndemnat să se mute definitiv de la domiciliul ei flotant la unul mai stabil, acela al ultimei lui achiziții erotice. Iar ea s-a reapucat de citit și de scris din ce în ce mai des. Pentru că avea mai mult timp. Și pentru că avea nevoie de bărbați interesanți care citesc, care știu, cu dexteritate, să mânuiască mai ales cărțile de literatură decât cardurile de credit.
A găsit după ceva vreme de căutare pe cineva care pe deasupra nu era stângaci nici când era vorba de declarații de dragoste.
La prima întâlnire fremăta de emoție și de teamă. Cum o să ajungă el la ea? Ca stare, ca sentiment, ca metaforă ori sub formă de persoană?
Curând după aceea, când i-a citit o povestioară scrisă în grabă, nu au mai pierdut timpul. El, noul ei iubit, înțelegea literatura dintr-o ocheadă. A sfătuit-o entuziasmat să scrie în continuare. Nu studiase literele, însă era un fantastic înțelegător al lor și ea inventa lucrături literare mai ales de dragul lui. Era ca și cum ar fi vorbit cu el, ca s-o recunoască și să-i răspundă.
Pe el îl mișca structural cu scrisul ei, simțea cum vibrează firul de țărână care era și astfel cunoștea emoții noi și diferite. O urmărea din arșița admirației oricărui bărbat care vede dincolo de forme și răsfăț. Se gândea cum o s-o trăiască el pe ea. Poate cuminte și discret, liniștit și tandru? Sau poate ca marea în furtună? Ca un prieten mai vechi sau mai nou, ca un străin sau ca o veche iubire, ce încă o mai poartă pe piele?
Ea trăia mereu cu teama că cineva îi va putea lua scrisul și atunci ar muri. De aceea se ruga cu ochii spre cer să nu i se întâmple tocmai ei asta. Credea că dacă n-ar mai crea acel tip de vibrație, nu vor mai naște unde noi, ceva din minunea artistică a lumii pierind. Când se întâlneau, nu înceta să-l soarbă din ochi și să rămână fără aer când li se intersectau privirile. Iar cafeaua pe care o beau le accelera instantaneu pulsul. Când el îi zâmbea, ea se vedea prin aerul primei tinereți și nu-și imagina ceva mai frumos de-atât. Privirea lui caldă, cu îndrăzneală iberică, dar și cu melancolia elenă, care se ațintea îndelung asupra ochilor ei albaștri, o îmbăta. Și simțea cum hormonii iar începeau să își facă de cap.
Sârguincioasă și neobosită cum era de când îl cunoștea, nu i-a fost greu să se apuce să scrie chiar și un roman. În primele capitole apăreau câmpuri de maci și fluturi. Și ei doi pe-acolo, învârtindu-se printre floricele, amețiți și buimaci, îmbătați de mirosuri care mai de care mai stridente.
Pe la jumătatea romanului n-a mai scris despre dorința ei de a atinge lumea. Poate pentru că ajunsese să creadă că lumea e de neatins. Se străduia să nu schimbe paradigma. Știa că dacă o va face, odată cu ea se va schimba întreg circuitul lumii.
N-a reușit. Când a ajuns la ultimul capitol, era deja iar singură. Se privea pe ea de sus, întinsă pe ceva care fusese odinioară un câmp. Nu mai erau nici păsări, nici flori, nici fluturi. Doar iarbă uscată.
Fără iubitul ei, acel minunat înger înțelegător al literelor, nu mai știa să meargă. Adică habar n-avea cum o să meargă treaba. Își spunea că trebuie să se ridice, să alerge.
Și totuși, stătea în continuare lungită pe iarba îngălbenită, așteptând.
+ There are no comments
Add yours