Cartea Fenomenalitatea conştiinţei absurdului la Cioran şi Ionesco aparţine, neîndoielnic, domeniului exegetic al filosofiei româneşti; prin temă, în primul rând, apoi prin tehnicile hermeneutice puse la lucru, fiindcă Pavel Farcău, autorul ei, propune o interpretare a autenticităţii existenţiale şi a opusului său, inautenticitatea, dar nu în sine, ci în funcţie de cum sunt înfăţişate aceste două veritabile registre de viaţă omenească în opera lui Emil Cioran şi în cea a lui Eugène Ionesco. Pentru aceşti doi gânditori, amândoi recunoscuţi, cum ştim, mai degrabă în altă cultură decât în cea română, autenticitatea a fost o miză nu doar în sens teoretic, ci propriu-zis existenţial. Poate de aceea, autenticitatea este însăşi formula de viaţă exersată, fără o conştiinţă de sine pe măsură, la vârsta copilăriei. Fiind, aşadar, o vârstă a vieţii unui om, în care timpul nu joacă rolul pe care îl va căpăta mai târziu, acela de inamic al vieţii înseşi, autorul cărţii, urmându-l pe Cioran, o leagă de un fel de „eternitate pozitivă” şi „inocentă”, identificată, de altfel, în textele ambilor gânditori, cu „paradisul copilăriei”. Oricine a citit câteva fragmente din cărţile româneşti ale lui Cioran a simţit, cred, încântarea dezinvoltă care însoţeşte cuvintele lui, pasiunea caldă a depănării amintirilor cu intenţia, uneori nerecunoscută, de a-l aduce pe cititor în situaţia de a fi de acord cu tot ce spune el – şi aceasta fiindcă nu se poate ca acesta să fi simţit în alt chip copilăria proprie –, de a-l transforma într-un martor fidel al unor adevăruri de viaţă sub a căror putere ne aflăm mai târziu şi sub a căror acoperire ne îngăduim orice gest, până la negarea, în minte sau chiar în fapt, a vieţii proprii. Dar autenticitatea nu este formula veşnică a vieţii noastre, căci vine momentul, pentru fiecare, când, într-un fel sau altul, paradisul copilăriei este părăsit, iar inautenticitatea îşi intră şi ea în rol. Şi despre aceasta – mai bine spus, mai mult despre aceasta – vorbesc cei doi în textele lor.

Contează, fără îndoială ce spun şi cum spun cei doi despre rostul existenţial al faptelor noastre – ale lor, în primul rând – la vârsta copilăriei şi mai târziu. Dar autorul cărţii, pornind de la textele lor, construieşte un discurs filosofic, proiectează cuvintele şi judecăţile lui Cioran şi ale lui Ionesco, pasiunea de a mărturisi care le însoţeşte, într-un orizont dominat de categorii filosofice, de idei care cer să fie argumentate şi de reguli de tematizare a problemelor legate de acestea. Pavel Farcău le prezintă, analizează, interpretează cu grija cercetătorului care trebuie să vorbească despre ceva, cineva, dar trebuie să se spună şi pe sine. Este clar că nimic din ceea ce se află în această carte nu este spus înainte de a fi trecut nu doar prin experienţa de cunoaştere a unei opere filosofice sau literare, ci şi prin experienţa sa de natură afectivă, imaginativă, reprezentaţională, chiar prin aceea angajantă pentru voinţa sa de a-şi pune la încercare propria sensibilitate faţă de faptele de viaţă „povestite”, într-un mod expresiv desăvârşit, de cei doi.
Jocul autenticităţii şi inautenticităţii acoperă întreaga viaţă a unui om, deşi, dacă interpretăm grăbiţi spusele gânditorilor tocmai amintiţi, s-ar părea că autenticitatea originară este pierdută pentru vecie, iar inautenticitatea care îi ia locul se înveşniceşte. Urmând reflecţiile despre timp ale lui Cioran şi ale lui Ionesco, mai cu seamă ale celui dintâi, dar şi observaţiile existenţiale ale celui de-al doilea, Pavel Farcău ne spune clar că, de fapt, ceea ce este valabil în general nu reprezintă o autoritate absolută pentru orice individ. Adică, oricine are şansa de a trăi autentic la orice vârstă. De fapt, fiecare dintre cei doi gânditori are propria sa formulă de viaţă autentică, iar autorul nostru le scoate în evidenţă atât aproprierile dintre ele, cât şi diferenţele. Desigur, acestea din urmă pot depinde şi de tipul de scriitură, de convenţiile stilistice literare sau filosofice; fiindcă faptele brute de viaţă sunt trecute de cei doi în registrul „destăinuirii”, din cel al „trăirii”. Grija lui Pavel Farcău de a nu obtura această linie de comunicare între aceste două registre de viaţă se exprimă şi prin neîncetata proiectare a lor, cum spuneam şi mai devreme, în orizontul filosofiei.
Cadrul în care autorul pune în mişcare imaginile proprii inautenticităţii este acela al căderii (din paradis). Corespondenţele dintre acestea şi reflecţiile din textele celor doi gânditori sunt stabilite cu acribie exegetică. Dar cadrul general al argumentării şi ilustrării este refăcut după interpretarea obişnuită a „fenomenului uman” al căderii, atotprezentă atât în interpretările textelor lui Cioran – în cele ale textelor lui Ionesco, de asemenea –, cât şi în cele răspândite în istoria noastră culturală şi spirituală, care încearcă să surprindă sensul biblic al desprinderii omului de condiţia sa originară paradisiacă. Toate relele istoriei, aşa cum sunt înfăţişate de cei doi gânditori, de la uniformizarea vieţii oamenilor, la răspândirea pe scară largă a unor „iluzii”, cum ar fi aceea a progresului, a împlinirii omului, a salvării sale, a regulilor necesare care ar trebui urmate pentru împlinirea dorinţelor, a necesităţii acestora, a luptei neîntrerupte pentru putere, a respingerii nedisimulate a adevărurilor etc., toate, aşadar, ţin de orizontul căderii în timp, adică de istorie şi temporalitate, ele însele devenite „realităţi” printr-un exces de conştiinţă şi de dorinţă a cunoaşterii. Remediul? Deşi ambii gânditori îşi imaginează cum ar trebui să fie lumea vieţii umane, până la urmă, pentru Cioran, remediul este negat de posibilizarea „căderii din timp”, de o vârstă a omului care îşi pierde de tot umanitatea; pentru Ionesco, de „dictatura convenţionalului”, care perverteşte orice conştiinţă şi orice viaţă umană. Acestea însă nu au un sens absolut, susţine autorul cărţii de faţă, urmând gânduri ale celor doi scriitori. De aceea ar fi posibil de gândit remediul, în ambele contexte cercetate, în ciuda celor susţinute, în expresii memorabile, de Cioran şi Ionesco.
Care este remediul? Pentru a răspunde, Pavel Farcău lucrează, aş putea spune, filosofic-existenţial, reconstruind hermeneutic cele două opere din perspectiva unui nou concept de autenticitate (a omului), numit „eternitate negativă”, cumva, sub influenţă cioraniană. Sensul de negativitate ataşat autenticităţii, dar unei autenticităţi dobândite experienţial şi sub condiţia conştiinţei de sine, nu induce o poziţie nihilistă, într-un sens formal-filosofic pre-nietzschean. Dimpotrivă, este vorba despre un fel de nihilism cu rol propedeutic pentru însăşi afirmarea vieţii, aşadar, foarte apropiat de formula brevetată de Nietzsche. Autenticitatea presupune o „situaţie existenţială”, o legătură determinată a omului cu lumea, care capătă un fel de specificitate prin punerea celor doi termeni ai ei, omul şi lumea, într-un raport de opoziţie, chiar de respingere. Căci, atunci când omul atinge autenticitatea, lumea, aşa cum este ea pentru noi toţi în registrul „căderii în timp”, trebuie să se retragă. Omul autentic este un om fără lume, susţine Pavel Farcău, referitor la sensurile descoperite în operele celor doi gânditori. La Ionesco, este vorba despre tipul însinguratului, iar la Cioran, despre cel al pesimistului.
Cele trei ipostaze ale umanului descrise şi interpretate în lucrare (autenticitate pozitivă, inautenticitate şi autenticitate, din nou, întru „eternitatea negativă”), pornind de la opera lui Cioran şi de la cea a lui Ionesco, sunt hermeneutic reconstruite în perspectiva unei eficienţe evidente a interpretării, care, cred, va căpăta în timp, după intrarea în circulaţie culturală a acestei cărţi, puterea de a impune un model de interpretare, în spaţiul nostru filosofic, a operelor care, potrivit unor reguli de evaluare şi de valabilitate a creaţiei culturale, aparţin unor domenii diferite; e drept, destul de apropiate, în cazul acesta: eseistică filosofică (Cioran) şi literatură de atitudine (Ionesco).
Aşadar, începutul nostru, din punct de vedere existenţial, adică după experienţa unui om în carne şi oase supervizată de conştiinţa sa, dar şi de conştiinţa umană, în genere, se află într-o eternitate pozitivă, survenită natural şi legată strict de vârsta copilăriei. Inautenticitatea generează şi ea tipuri umane, cum am văzut. Dar pe fondul ei este posibilă convertirea către autenticitate, către o specie a acesteia care presupune „eternitatea negativă” şi care, potrivit autorului cărţii, are cel puţin o şansă filosofică. De altminteri, expresia acestei simple posibilităţi care aparţine, totuşi, existenţei umane este „căderea din timp”. Bineînţeles, interpretarea se mişcă în orizontul reflecţiilor, notaţiilor, textelor de diferite facturi, cum menţionam şi mai sus – eseistic-filosofice, fragmentar-filosofice, literare, teoretice etc. – aparţinând lui Cioran şi lui Ionesco. Autorul cărţii se aşează la o distanţă temporală corespunzătoare faţă de toate acestea şi încearcă să surprindă sensuri potrivite schemei sale de interpretare. Menţionez o dificultate în această privinţă: atragerea textelor literare ale lui Eugène Ionesco în spaţiul deja configurat al interpretării filosofice. Operaţia în cauză este firească, neforţată, fără excese în distanţarea necesară interpretării faţă de spaţiul literaturii, „natural” pentru textele în cauză. După cum se poate uşor constata, sunt preluate pentru a fi interpretate, în primul rând, în ordine, piesele: Ucigaş fără simbrie şi Pietonul aerului, Macbett şi Rinocerii; dar şi romanul Însinguratul intră în vederile autorului, precum şi alte piese de teatru. E drept, sunt întotdeauna vizate, pentru problemele deschise ţinând de tema asumată, şi texte ale acestui autor care depăşesc, în anumite privinţe, spaţiul construcţiei propriu-zis literare, volume de eseuri şi critică, amintiri şi convorbiri prin care Ionesco revine, dubitativ, dar cu intenţia de a se lămuri mai întâi pe sine, apoi şi pe ceilalţi, asupra acestora (Antidoturi; Sub semnul întrebării; Căutarea intermitentă; Prezent trecut, trecut prezent; Note şi contranote; Nu; A rupe tăcerea. Convorbiri cu André Coutin; Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy; Război cu toată lumea; Jurnal în fărâme). Trecerea ideilor din astfel de texte în registrul unei interpretări filosofice, resemnificarea teoretică a imaginilor literare sunt operaţii fireşti în scriitura lui Pavel Farcău, fără de-formări conceptuale, ideatice. Dar, cum e firesc, acestea sunt reconfigurate filosofic, semn că autorul cărţii îşi autentifică ideile proprii prin experienţe autentice ale sale cu textele în cauză. Totodată, însă, ideile respective sunt transmutate într-un orizont hermeneutic destul de apropiat, formal, de unele modele din hermeneutica postmodernă. Poate fi sesizată, astfel, o intenţie deconstructivistă nu doar a gândurilor mai „teoretice”, contemplative, din volumele lui Ionesco, ci şi a imaginilor, sugestiilor metaforice, simbolurilor din creaţia dramaturgică a acestuia.
Textele lui Cioran pot fi mai uşor atrase într-un astfel de orizont de interpretare. Sunt de ajutor, în această privinţă, în primul rând, formele/formulele scriiturii practicate de acesta, omologate filosofic, cum ar fi: maxima, eseul, fragmentul etc.; apoi, piesele exegetice importante, pe care Pavel Farcău le cunoaşte foarte bine, pe care le domină interpretativ şi le aşează la locul potrivit în discurs. Neîndoielnic, acesta are o foarte bună cunoaştere a literaturii secundare, in extenso când este vorba de Cioran, selectiv – pe un fond exegetic mai sărac – când este vorba de Ionesco, despre scrierile lui „teoretice”, dar, în bună măsură, şi despre cele propriu-zis literare (piese de teatru, proză, critică etc.). În perspectiva interpretării textelor lui Cioran, extinderea spaţiului cercetării filosofice către opera lui Ionesco este o tehnică hermeneutică, în ciuda diferenţelor formale dintre cele două grupe de texte. Despre scrierile lui Cioran s-a vorbit în aşa măsură, la noi şi în alte locuri, încât am putea căpăta impresia unei saturaţii exegetice. Desigur, opera este inepuizabilă semantic şi oricând este posibilă o nouă interpretare provenită dintr-o experienţă, o legătură directă a cuiva cu aceasta. Însă extensia despre care vorbeam lărgeşte spaţiul de înţelegere şi interpretare a operei cioraniene într-un mod neaşteptat şi promiţător, în acelaşi timp. Există într-o asemenea perspectivă şi destule capcane. Pavel Farcău reuşeşte să le evite şi, totodată, să ofere un tablou nou al filosofiei lui Emil Cioran şi al gândirii lui Eugène Ionesco; de fapt, un singur tablou în care sunt re-prezentate ambele opere, evitând artificiul acestei extensii a obiectului interpretării. De altfel, această carte excelează în privinţa tehnicilor, a procedeelor exegetice, hermeneutice.
O altă tehnică de lucru aplicată ambilor gânditori ţine de judecarea unor situaţii (din eseuri, fragmente, apoi din piese de teatru, din amintirile notate) pe structura termenilor opozitivi: „luminozitate – întuneric, libertate – alienare, transfigurare – desfigurare, echilibru – dezechilibru”, dar şi bine – rău, fiinţă – ne-fiinţă, autentic – neautentic etc. O asemenea abordare este susţinută, în cazul lui Ionesco, de înseşi reflecţiile acestuia despre piesele sale; iar în cazul lui Cioran, prin declaraţiile sale (autointerpretative) din convorbiri, jurnale etc. Dar autorul nostru nu rămâne la ceea ce spun cei doi despre propria lor scriitură, prin ceea ce am putea numi conştiinţa culturală a fiecăruia. Prin folosirea tehnicii amintite anterior, discursul câştigă în coerenţă şi fidelitate privind relaţia sa cu opera/operele.
De asemenea, o tehnică hermeneutică extins folosită şi cu rezultate semnificative pentru discurs este ceea ce am putea numi sinonimia experienţială a unor termeni, expresii, referinţe, adică echivalarea descriptiv-conceptuală a unei experienţe semnificative la Cioran cu alta semnificativă la Ionesco, pentru care aceştia folosesc termeni diferiţi şi instanţe descriptive diferite. De exemplu, experienţa sinuciderii împreună cu „raţionalizarea” sa (Cioran) şi experienţa visului la un loc cu interpretarea sa, adică experienţa onirică, în genere (Ionesco); sau „presentimentul muririi” (Cioran) şi fenomenalitatea (subiectivă a) morţii (Ionesco). Echivalările tocmai amintite subîntind, de fapt, tematizarea problematicii autenticului şi inautenticului vieţii umane în toate secţiunile cărţii.
Apelul la bibliografia secundară cu scopul de a ilustra şi întări anumite evaluări ale exegetului este un procedeu comun în „critica” filosofică. Îl întâlnim şi în lucrarea de faţă, dar, uneori, într-o situaţie atipică: pentru a întări un sens filosofic descoperit într-un context care nu are în mod nemijlocit o legătură cu filosofia. La fel, contraargumentarea faţă de o direcţie de interpretare a unor idei aparţinând gânditorilor de care se ocupă. În ceea ce-l priveşte pe Ionesco, este respinsă interpretarea în cheie mistică a unor simboluri (cum ar fi simbolul luminozităţii), pentru a legitima interpretarea „de natură psihologică” a acestora. O asemenea tehnică este utilă mai cu seamă în referirile la textele lui Cioran, pentru a evita pericolul interpretării ideologice, neevitat de mulţi „critici” ai acestuia. În această direcţie am putea înţelege accentuarea semnificaţiei pe care a avut-o pentru Cioran experienţa de schimbare a limbii în care îşi scrie gândurile. Este vorba despre o experienţă culturală şi existenţială, nu de una ideologică, deşi perioada în care s-a petrecut era saturată de motivaţii non-culturale pentru a se ajunge la un asemenea gest. Iar această experienţă corespunde, cumva, momentului în care Cioran îşi va schimba direcţia privirii: de la punerea în expresie a momentului de cumpănă între „eternitatea pozitivă” şi temporalitatea „căderii în timp”, către descrierea, demontarea şi resemnificarea existenţială a acesteia din urmă.
Atragerea formală a celor două opere în acelaşi spaţiu de interpretare nu exclude indicarea unor diferenţe notabile între ele, dincolo de încadrarea lor formal-culturală. Pavel Farcău este foarte atent şi cu aceste diferenţe. Astfel, felul de înţelegere a intervenţiei conştiinţei – a conştiinţei de sine, îndeosebi – pentru prelucrarea situaţiilor de viaţă proiectate prin ipostazele umanului este fundamental diferit: Ionesco mizează pe funcţia de conştientizare a nonsensului vieţii umane şi pe găsirea unor căi de diminuare sau de negare a acestuia, întru intrarea în sens. Cioran, în schimb, este convins că tocmai conştientizarea situaţiei de nonsens existenţial accentuează însăşi această situaţie, prin cunoaşterea şi recunoaşterea inutilităţii oricărei intervenţii în schimbarea cursului vieţii. De asemenea, diferenţa, să-i spun aşa, funcţională a lucidităţii la cei doi gânditori: salvatoare, la Ionesco, într-un sens antropologic, prin cunoaşterea situaţiei de fapt a omului şi deschiderea unor căi pentru dislocarea ei; salvatoare, cumva, şi la Cioran, dar într-un sens existenţial, de acceptare a dezastrului.
Este remarcabil faptul că Pavel Farcău are grija, pe de o parte, de a trimite la text, iar pe de alta, de a căuta continuu, pe calea aceasta, o dovadă pentru sensurile pe care el însuşi le propune prin interpretare, deşi intervin, cu o forţă care trebuie permanent contracarată, conţinutul şi stilistica lucrărilor pe care le are în vedere. Căci ambii gânditori de care se ocupă vorbesc direct despre ei înşişi, chiar dacă formele literare în care o fac sunt rafinate formal-cultural, adică respectă convenţii ale anumitor genuri de creaţie. Apreciez, de asemenea, trimiterile către texte filosofice atunci când este pusă o problemă desprinsă din textele literare ale lui Ionesco (de cele mai multe ori, trimiterile sunt către Heidegger).
Cartea lui Pavel Farcău excelează în multe privinţe. De aceea cred că ea nu are cum să nu fie bine primită şi să nu devină un text de interes pentru cei care caută înţelesurile mai adânci ale scrierilor celor doi gânditori, Emil Cioran şi Eugène Ionesco, reprezentativi, ambii, pentru cultura română a secolului al XX-lea, deşi multe dintre textele lor au fost scrise şi publicate în franceză. Trebuie să spun că principalul câştig al exegezei celor două opere este de natură tehnică, pentru că ne oferă un veritabil model de interpretare filosofică a unor texte care sunt filosofice nu prin intenţionalitatea directă a autorilor lor, ci prin bogăţia semantică nebănuită a textelor în cauză. Pavel Farcău ne oferă un instrument pentru a descoperi această bogăţie.
* Prefață la volumul lui Pavel Farcău, „Fenomenalitatea conştiinţei absurdului la Cioran şi Ionesco”, aflat în pregătire la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
+ There are no comments
Add yours