Tudor Alexandru Trif, „Jucăria mortului”

Am citit cartea „Jucăria mortului” de Constantin Acosmei, după ce citisem un articol semnat de Daniel Cristea-Enache, deoarece acesta consemna câteva aprecieri, fără a emite judecăți de valoare cu privire la această carte. Prin urmare, articolul a fost pentru mine o provocare.

Constantin Acosmei este bibliotecar și poet, autorul cărții: „Jucăria mortului”, despre care s-a scris că este „o incizie dureroasă în cotidian”, iar Daniel Cristea-Enache afirmă că el este un poet atipic, pentru că este „poetul care tace cu obstinație”. De asemenea, despre Constantin Acosmei spune același critic literar că nu se încadrează în rândul celor care „scriu mai mult decât citesc și publică”. Prin urmare, Constantin Acosmei a ales să scrie puțin, versurile lui așezându-se pe pagină „așa cum poetul vorbește: rar, greu și opintit”.

Cartea „Jucăria mortului” a apărut în patru ediții, prima fiind în anul 1990, la Editura Pan, iar cea pe care o am în față a apărut în anul 2012, la Casa de Pariuri Literare, și a fost tradusă în cinci limbi europene.

Titlul volumului pare că nu are o legătură strânsă cu conținutul acestuia, dar, întrucât „relatările” sunt frânturi ale vieții cotidiene, „decupaje” din timp, volumul este, în esență „o definiție a vieții, a destinului fiecăruia dintre noi, mai ales al celor care au parcurs trasee existențiale asemănătoare. Privind din această perspectivă, viața pare a fi o „jucărie” care se transmite de la unul la altul, ca într-o ștafetă a sorții, sau poate ca într-un film de lung metraj, în care actorii se schimbă, dar gesturile lor parcă se repetă (alte măști, aceeași scenă): scuipă, cad, repetă în gând anumite expresii la limita decenței sau, uneori, dincolo de această limită, că, vorba lui Arghezi, „toate cuvintele au virtuți poetice” (până la un punct, aș completa eu), umblă în chiloți, scutură țigara, se trezesc în patul ud, și nu de transpirație, sughit, scuipă pe unde apucă, etc.

La prima lectură, poemele lui Constantin Acosmei nu au nimic din ceea ce cuprind trăsăturile ce definesc genul liric deoarece el „elimină mărcile recognoscibile ale genului liric și scrie o poezie neobișnuită, scoasă din formele ei”, este de părere Daniel Cristea-Enache în articolul „Portret de poet” (în „România Literară”, 2021).

 În poezia cu titlul „Relatarea unui copil”, imaginea tatălui este realizată cu o detașare surprinzătoare. Nu-l impresionează starea acestuia, deși se clatină, cade, vomită. Copilul observă fiecare trăsătură, fiecare detaliu, fără să fie afectat câtuși de puțin, așa că el găsește un spațiu de joacă și în acest context: „Mi-am încălțat sandalele / Mi-am făcut avânt / Am strigat: Pârtie!”, în timp ce aluneca pe voma tatălui său. Dureroasă detașare! Și cu toate acestea, păstrată în memoria afectivă, această scenă demonstrează că fiul a fost marcat de ea, iar evocarea ei cu detașare pare a fi dorința de a se „desprinde” de unele elemente ale puzzle-ului ce alcătuiește o copilărie în care spectaculosul se rezumă la astfel de experiențe.

Mi se pare o atitudine nepotrivită detașarea, pentru că în astfel de situații, copiii sunt, în majoritatea cazurilor, puternic marcați pentru toată viața. Poate că era o scenă ce se desfășura mereu în existența familială, motiv pentru care joaca „a continuat multă vreme”, până când mama, obișnuită cu astfel de situații, se pare, l-a prins de mână și i-a întrerupt jocul. Și totuși, cred că detașarea aparține unei alte vârste, cea a evocării.

Specificația „am căzut de câteva ori, dar m-am ridicat imediat și am luat-o de la capăt”, mi se pare semnificativă în ceea ce privește definiția vieții fiecăruia dintre noi: cădem – ne ridicăm – mergem mai departe. Ori, se pare că poetul și-a asumat un astfel de traseu existențial pentru a răzbate. Localizarea într-un timp nedefinit, „într-o zi”, ar putea sugera că era una dintre multele zile în care se întâmpla acest fenomen.

În textul „Relatarea unui bărbat”, poate că „eroul” este copilul ajuns la maturitate, deoarece gesturile lui par o completare a gesturilor tatălui. El se află într-o stare de veghe, între somn și realitate, ceea ce ilustrează o imagine obișnuită, a unui om obișnuit.

Spațiul existenței sale este parcă desprins dintr-un film vechi, american, în care protagoniștii locuiesc într-un fel de barăci, ce nu-i scutesc nici de frig, nici de pericole. Eroii lirici din acest text sunt asemenea  căutătorilor de aur. „Reșoul” sugerează sărăcia, cele trebuincioase aflându-se la limita pauperității: un pat, un scaun, două pahare, reșoul, iar în acest spațiu se află și o femeie, care încearcă să-l ispitească etc.

Descrierea conține un lux de amănunte, detalii care dau impresia de realitate: discul zgâriat, capotul lăsat pe scaun, sticla și cele două pahare, fumul de țigară. El trăiește un vis halucinant, pentru că somnul lui este vecin cu o stare de inconștiență, nefiind somn, ci „un horcăit”.

Dimineața, când se trezește, camera e goală. Singura certitudine că „ea” ar fi fost acolo este reșoul aflat în priză, aprins, peste care „a scuipat cu putere”, cu dezgust, poate pentru că totul a fost un vis, sau pentru că visul i-a provocat anumite reacții fizice, față de care acum are repulsie, sau poate prezența femeii, care golea continuu lichidul dintr-un pahar în altul i-a provocat o stare incontrolabilă, așa că „m-am aplecat la marginea patului ud!”

Cum este și firesc, la trecerea prin viață, după relatarea omului matur, a bărbatului aflat în plinătatea potenței, urmează „Relatarea unui bătrân”. Acest text cuprinde tot o înșiruire de fapte banale, dar surprinse dintr-o altă etapă a vieții. Și aici, spațiul descris pare același cu cel în care locuia copilul sau omul matur.

Bătrânul se află în pat, de unde culege „în palmă” (aș sugera aici că palma este cea care poartă în ea linia vieții) firimituri de pâine, fire de tutun, coji de var, unghii tăiate, o zgaibă uscată. O amestecătură ciudată. Fiecare dintre aceste elemente are o semnificație și nu cred că sunt alese aleatoriu. Firimiturile de pâine pot însemna preocuparea pentru hrana cea de toate zilele, firele de tutun sunt însemnele viciului său, cojile de var pot sugera activitatea lui de-o viață, în care a „durat”, a zidit ruine, iar unghiile tăiate și zgaiba uscată ar fi sugestia vârstei. Toate acestea definesc existența materială a unui om care a trecut prin viață. Dar omul are și o latură spirituală, care aici este prezentă prin „hârtiile mototolite de sub pat”. Acestor hârtii le-a dat foc în chiuvetă, apoi focul este „potolit cu apă”, dar scrumul acestora, „bucățile negre de spuză”, s-au răspândit peste tot în cameră, „au început să plutească” nu amenințător, nu violent, ci având o plutire liniștită, ce duce cu ea ideile, sentimentele, trăirile de-o viață ale unui om obișnuit, care se desprinde ușor de propria sa existență, pentru că a ajuns la vârsta înțelepciunii, când are revelația că toate acestea nu mai contează.

Urmează gesturi și imagini comune: iese în balcon, privește în jos, aude Liturghia ce se transmite la un aparat de radio din vecini, toate acestea fiind detaliile unei existențe obișnuite. Poate „ziua aceea”, când se transmite Sfânta Liturghie, este similară cu expresia „în vremea aceea” și marchează o zi de sărbătoare, în care acest bătrân este hotărât să-și facă ordine în viață și în gânduri. Poate este un moment al „pregătirii” pentru a primi „jucăria mortului!”

De pe balcon „m-am uitat în jos”, ceea sugerează o atitudine similară cu a-și privi retrospectiv viața.

Pe parcursul volumului apare de mai multe ori „sughițul” provocat de acel spasm muscular al diafragmei, generat de anumite excese. Iată că și acest bătrân singur începe să sughită și caută un remediu pentru stoparea acestuia: iese în hol, lasă ușa deschisă să o trântească vântul și să-l sperie, pentru că din experiența lui de viață știe că sperietura îi va opri sughițul.

Este conștient de tot ceea ce se întâmplă. Alunecă, deoarece a călcat „pe un scuipat”, a căzut, simțind o lovitură la cap, și descoperă  că i se „clătina un dinte”. Se spune că atunci când visezi că ți se clatină un dinte, este un semn al transcendentului, că are loc apropierea morții cuiva apropiat.

Oare de aceea acest om simte că i s-a clătinat dintele?

Oare de aceea și-a curățat patul de rămășițele vieții lui materiale și a aprins „hârtiile mototolite”, ce însemnau idealurile neîmplinite și iluziile pierdute?

Oare în felul acesta și-a pregătit trecerea?

Nu știm și nu vom afla niciodată, însă ceea ce știm cu siguranță este că sughițul s-a oprit!

Mi-au atras atenția câteva poezii scurte, formate doar din câte o frază: „mă retrag încet pe lângă perete / îmi țin răsuflarea cu mușchii încordați / îmi fac avânt mă învârt repede de două ori și mă rostogolesc din pat”, sau: „azi dimineață mergeam încet pe stradă / și simțeam cum mi se trag ciorapii / – puțin după ce am trecut de aprozar / mi-au rămas călcâiele goale în pantofi”.

Ce se poate remarca este că acela care relatează aceste momente fără nicio încărcătură emoțională, fără lirism și fără imaginea artistică proprie genului liric, este cel care se studiază, își studiază în detaliu gesturile cotidiene, gesturi fără semnificații majore, care, după părerea mea, nu prea au legătură cu poezia. Poezia, cred eu, trebuie să „deștepte” în conștiința cititorului „imagini sensibile”, să impresioneze, poate chiar să șocheze, uneori.

Nu știu cum ar putea să mă impresioneze faptul că acest „eu” se rostogolește din pat sau că rămâne, la un moment dat, cu călcâiele goale în pantofi.

Îmi cer scuze pentru acest punct de vedere, dar îmi place poezia care reușește să transmită emoția, să transmită un mesaj și să creeze un moment de respiro sublim, „o falie” în cotidianul nostru sufocat de „grija cea lumească”.

Oare pot genera emoție artistică următoarele versuri: „umblu în chiloți de colo / până colo – am mâncat / un pachet de biscuiți / și când am simțit că voi sughița am aprins / o țigară scuturată”?

Eroii lirici din poezia lui Constantin Acosmei sunt compuși din elemente comune care formează un întreg. Relatarea fiecărui „episod” de viață este făcută la persoana întâi, este o relatare subiectivă, așa cum este percepută realitatea de către fiecare.

 De obicei, în toate aceste scrieri, gesturile sunt simple, sunt gesturile unor oameni așezați, pentru o clipă, sub „o lupă” pentru a li se observa mișcările, care în final le compun personalitatea. Am observat că în majoritatea textelor predomină verbele: umblu, am mâncat, am simțit, voi sughița, am aprins, element care este specific epicului.

Oricum, postmodernismul nu mai ține cont de trăsăturile specifice genurilor literare, poeții realizând creații ce cuprind trăsături amestecate din toate.

Universul poetic este aici „coborât” în firesc, în realitatea cotidiană. Poate mult prea „coborât” pentru a atașa textelor definiția generică de poezie. Nu găsesc în această carte cuvinte sau expresii care să dezvolte semnificații, iar ilustrând această idee, Daniel Cristea-Enache vorbea despre o apropiere între poeziile lui Constantin Acosmei cu non-poezia bacoviană, „ducând discursul tranzitiv până la limita limbajului comun și spulberând gesticulația poetică într-o puzderie de gesturi mărunte, banale”.

Da, așa este! De latura banalului ține plimbatul în chiloți, faptul că rămâi cu călcâiele fără șosete, că scuipi sau că mănânci un pachet de biscuiți. Și totuși, viața are și elemente care înalță, care-l ridică pe om printre îngeri.

În concluzie, revin la ceea ce afirma Arghezi, și anume că toate cuvintele limbii noastre „au virtuți poetice”. Sunt sigur că așa este, dar cred că trebuie așezate în anumite contexte pentru a li se releva aceste virtuți.