Cel mai groază mi-a fost, încă dinainte de a pleca în expediție, de Macedonia. Nu pentru că e cam toată țara doar munte, dar și din cauza căldurii și lipsei informațiilor legate de drumuri, altele decât autostrăzi.
Înainte de a pleca din Kumanovo, am stat de vorbă cu gazda, o namilă de om (la prima vedere, sigur ai spune că e un gangster, ceva), dar foarte senin. Ba chiar cu chef de joacă, mai ales dacă te uitai la el atunci când mergea pe scuter dintr-o parte în alta, pe șosea, pe sens interzis, pe trotuar ori pe trecerea de pietoni. Un locuitor al Kumanovoului get-beget.
– Fii atent! Deci, mergi către Sveti Nikole, a spus arătând tot înainte, către ieșirea din oraș. Nu-i mult până acolo. E o urcare, dar nu-i foarte grea. Din Sveti Nikole nu mergi pe autostradă. Nu. Mergi prin oraș până dai de drumul care merge către Veles. După aia, n-ai alt drum decât pe autostradă.
Foarte clar, ca și indicații. Aia cu un urcuș nu foarte greu, am zis „lasă, că văd eu”. Și am văzut. Vreo 15 kilometri, din care vreo șapte, opt, nu foarte grei, restul urcuș susținut. Totuși, am pedalat pe pante cu bucurie. Spre surprinderea mea, după cât am tras până în etapa asta, chiar mi-a fost dor de pantele de munte.
Acuma, ca să o spun pe șleau, au ajutat foarte mult peisajele superbe, și în stânga și în dreapta, de pedalam tot întorcând capul. Mă opream din uitat în toate părțile doar atunci când mai trecea câte o mașină pe lângă mine, din care șoferii întindeau mâna cu degetul mare în sus, strigând „Bravo!”.
Problema a fost că odată cu peisajele superbe a venit și căldura. Vreo 40 de grade Celsius, dar care se simțeau mai mult decât atât. Cu toate astea, drumul a fost o bucurie. Cel puțin până dincolo de Sveti Nikole, când am lăsat drumul național pentru ceea ce e un fel de autostradă.
Ca de obicei, de când am făcut vreo 40 de kilometri aiurea, acum două etape, la intersecțiile care îmi par suspecte, întreb oamenii din zonă. Știu că nu o să am cu cine vorbi în engleză, dar cu atât mai mult îmi place să vorbesc cu oamenii. Așa am făcut și în Sveti Nikole. Am întrebat o femeie, simplu:
– Hello! Veles?
S-a uitat femeia la mine, apoi, nonșalantă, a început să îmi zică în macedoneană:
– Vezi drumul ăla? Pe acolo. Nitu levo, nitu desno, sepak napred (adică nici la stânga, nici la dreapta, tot înainte). Până ajungi la un drum care o ia la stânga către Stip, la dreapta, Veles. Pravdo.
A mai spus și altele, foarte senină și bucuroasă că are cu cine vorbi, deși îi era clar că nu înțeleg mai nimic. Apoi, într-un final, când s-a săturat de vorbit cu unul care, evident, nu înțelegea o iotă din ce zicea (deși ghiceam), a spus „Ciao!”. Și gata.
M-am urcat pe bicicletă și am plecat către Veles. În ciuda căldurii sufocante, am prins viteză, oprind pentru câte o pauză ca să fotografiez niște avioane aflate la sol, ori să mănânc struguri culeși dintr-o vie aflată la margine de drum.
Și totul a fost bine, drumul a fost ca de vacanță, până când drumul pe care mergeam s-a înfipt perpendicular pe autostrada de care mi-a zis femeia din Sveti Nikole.
Am luat-o la dreapta, și ceva s-a întâmplat. Se prea poate să fi fost soarele extrem de puternic și lipsa oricărei brize, se prea poate să mă fi ajuns din urmă kilometrii mulți (peste 1000) pe care i-am făcut până atunci, fără pauze între etape. Nu știu. Cert e că efectul a fost unul foarte puternic.
Drumul, care ar fi fost floare la ureche, în condiții normale, s-a transformat într-o încercare grea. Am oprit din doi în doi kilometri, ascunzându-mă sub câte o tufă care, oricum, nu era mult mai înaltă decât mine, doar ca să scap de focul din aer. Mare lucru n-am rezolvat, transpiram mai mult stând ascuns la ceea ce se voia a fi o umbră, decât atunci când pedalam.
Nu am stat mai mult de două minute în pauzele astea făcute de nevoie. Tocmai pentru că, în loc să mă răcoresc și să pot respira fără să simt că mă arde pe dinăuntru, era chiar mai rău. Când porneam de pe loc, părea că mi-am revenit. Dar senzația asta dura doar câteva minute. Degeaba picioarele voiau și puteau să pedaleze cu viteză, senzația de rău pur și simplu mi-a tăiat orice elan. Și nu doar când pedalam, chiar și atunci când coboram în viteză și se crea cât de cât o briză, senzația de sufocare era la fel.
Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, la o trecere peste calea ferată, din cauza denivelării și vitezei, aparatul foto mi-a sărit din geantă, învârtindu-se în aer, apoi făcând tumbe pe asfalt, de i-a sărit acumulatorul la câțiva metri. Mi-am zis că, gata, s-a dus naibii aparatul. Și după ce că pe celălalt, cel mai performant, l-am vândut ca să îmi acopăr o parte din cheltuielile de expediție, am zis că nu o să mai am aparat nici pentru reportajele scrise.
Aparatul era în mijlocul șoselei, iar dintr-o parte venea un TIR, din cealaltă, o dubă. Mi-am zis că atât i-a fost aparatului, o să treacă hardughiile peste el și nu mai rămâne nimic. A oprit și TIR-ul, a oprit și, din celălalt sens de mers, duba, până am luat aparatul din drum.
Le-am mulțumit, apoi, după ce mașinile au plecat, am pus acumulatorul la loc și, după câteva încercări, am reușit să închid ușița. Funcționează! am strigat fără cuvinte. Da, e lovit destul de bine, în mai multe locuri, dar funcționează.
Bucuros că am aparat de fotografiat pentru restul expediției, am continuat drumul și, după încă vreo 10 kilometri, am ajuns în Veles. Am trecut repede podul peste râul care curge prin oraș, apoi am oprit la prima umbră de pe trotuar. Am rămas acolo câteva minute, iar după ce mi-am revenit cât de cât, am mers pe lângă bicicletă până la locul de cazare aflat la doar câteva zeci de metri de locul unde oprisem.
N-am o explicație pentru starea pe care am avut-o. Câteodată se întâmplă să iau câte „un ciocan în cap” și să nu știu de unde vine.
Au fost printre cei mai grei 25 de kilometri pe care i-am făcut vreodată. Nici măcar atunci când coboram către Veles, cu o priveliște superbă în față, n-am scăpat de starea asta. Oricât de frumos ar fi fost în jur, starea de rău era mai puternică.
Mi-am revenit după vreo două ore, când am ieșit să văd orașul. Unul foarte frumos, cu câteva clădiri superbe, un râu tumultuos, un parc mare și oameni relaxați. Și un pod albastru, pe care să te tot plimbi.
Acolo, pe pod, un om în vârstă s-a oprit în fața mea, apoi m-a întrebat direct, în macedoneană (da, l-am înțeles, probabil efectul soarelui extrem de puternic):
– De unde sunteți?
– România.
– Heee, România? Nema securitate acum. E bine, nu?
Era evident că omul aștepta un răspuns afirmativ, însă n-am putut să îl mint. Am zâmbit, în loc de răspuns.
– He he, nema Ceaușescu.
De data asta am putut să îi răspund:
– Nema.
– He he, e bine acuma, nu? Nema securitate. Freedom.
Din nou, am tăcut. Freedom, da, relativă. Dar cum să-l mint pe om și să spun că nema securitate? Că doar serviciile secrete sunt omniprezente, iar spionatul oricui, pentru orice, e un lucru normal. Da, știu, „ai ceva de ascuns?”
L-am salutat zâmbind larg și am trecut podul în cealaltă parte. Acolo m-am așezat lângă râu și l-am privit cum curge, mâncând un sandviș pe care l-am împărțit cu un câine care a venit parcă de nicăieri și s-a așezat în spatele meu.
* Fragment din volumul lui Călin Pavăl, „(un fel de) Jurnal de călătorie: 2000 de kilometri pe bicicletă, de la Zalău, la Acropola din Atena”, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
+ There are no comments
Add yours