Vasile Hatos, Drumul spre lumină

Dacă în poezia religioasă apare simbolismul, care duce spre iluminare, tot așa, în poeziile pasiunii sufletului, se pune accent pe capacitățile intelectului de a intra în sfera fericirii. Cartea de poezii „Sub lespezi păgâne”, de Gheorghe Șerban, apărută la Editura Pim (Iași, 2023), este o apologie a societății de azi, unde se încheagă toate vicisitudinile vieții, lăsând loc unei pleiade de poezii, ce pe alocuri par „aforisme” bine închegate, dar venite din străfundul sufletului, unde pulsează credința, pentru un „Veac în lumină”. Autorul vede veacul prin prisma ochilor minții: „Sărmane veac! / Te-mbeți cu iluzii / și crezi, / cu firea ta novice, / că sunt în lumea asta minți / care-ar putea să dezlege / de ce moartea e vie / veșnică și rece?”. Pulsul scrierilor este dat de trăirile interioare, uneori autorul este vivace ca un nostalgic, alteori cade pradă iluziilor, care se estompează într-un veac ce se îndreaptă spre autodistrugere. Percepe orice divagație a spiritului, urcând spre piscurile virtuții, încercând să trezească în el ceea ce înseamnă kairos (clipa divină). Ori atingerea Sacrului este una dintre umbrele ce-l caută mereu în cunoașterea propriului spirit. Doar aici ia naștere binele. În poezia „Sol lucet omnibus” (Soarele luminează pentru toți) se vede conflictul dintre bine și rău, deoarece el încearcă să împace trecutul, prezentul și viitorul: „Ceea ce caut este lăudabil, / e acea împăcare universală, / că dacă n-ar fi, / nu s-ar arunca vorbe dulci, / o împăcare ca o pojghiță de / gheață, / în orice moment posibil să / deschidă drumul spre / haos. // Doar cei ce pășesc sub / soare, / cred și în lumina din / întuneric”. Dacă în „Vinovatul” urcă spre începuturile existenței, atunci îți dai seama de mersul acestei lumi, unde facerea lumii a început într-un decor de poveste.

Toți suntem vinovați de păcatul originar, deoarece nu reușim să ne reîntoarcem la rădăcinile spiritului. Lumea stă suspendată între bine și rău. Cine-i „Vinovat” de această „universală gâlceavă” dacă nu Dumnezeu?! „Vinovatul spiritual pentru / universala gâlceavă / e facerea, / acea suflare divină care / și astăzi trăiește / în lutul însuflețit”. Să fie oare Dumnezeu „vinovat” de toate acestea? Nu cred! Vinovați suntem noi, oamenii, că nu am ascultat de Adevăr. Dumnezeu ne-a dat dreptul la vis, așa cum zice: „Învățați-vă să visați”. Ori visul este spațiul atemporal al spiritului, acolo unde întâlnirile cu divinitatea se întâmplă prin accederea sufletului la adevăr, mergând pe calea cunoașterii de sine: „Ei știu că totul se schimbă cât ai clipi, / viața trece ca ploaia de vară, / vor fi învingători / dacă prieteni vor învăța a trăi, / ei sunt și lumină și întuneric / într-un joc mai închis, / tot ce visează rămâne doar vis, / fericirea visată e un amurg / himeric” („Dreptul de a visa”).

Binele și răul sunt valențele acestei lumi. Iar în străfundurile sufletului dăinuiesc multe pasiuni ce încearcă prin voință să iasă la lumină. Dacă Schopenhauer spunea că voința este una din armele omului de a tăia răul din intelect, tot așa „Egoismul” este parte a întregului ființei, deoarece omul este stăpânit de ură și invidie. Pulsul mândriei pune stăpânire pe el. Pasionat de lucruri materiale, uită de puterile spiritului, uită că este o ființă trecătoare prin viață. Trecem ușor prin pulsul vieții, trecători spre alte lumi, ne estompăm într-un egoism care duce spre autodistrugere. Omul este o ființă cu multe slăbiciuni: „Egoistă ființă e / omul, / ascunde în el chinuri, lacrimi și tristeți, / mai rar o adiere de bucurie, / nimeni nu-i știe vrerea / deși deschis vorbește, / din vorbe face arme, / în jur pândesc jivine, / când stă pe loc, pare că vine, / când vine, spune că-i plecat, / în târziul necunoscut reușește / să se ascundă / de sine”.

De multe ori facem sacrificii enorme pentru a ne atinge țelul. Așa cum zice în poezia „Inutile sacrificii”, „Așteptăm să mijească norocul și pentru noi”, tot așa „Căutăm drumuri presărate cu flori”. Drumul spre cunoașterea de sine este presărat cu multe bariere, iar trecerea lor necesită sacrificii enorme. Vrem să devenim ceea ce am fost: copii cu sufletul curat, să nu ne mințim pe noi înșine, să accedem spre plaiuri înflorite ale spiritului, unde timpul stă pe loc, deoarece atingerea fericirii este eliberarea minții de obsesii și pasiuni. Ori accederea spre infinitul ființei se face prin „oprirea timpului”, adică prin meditație. O întoarcere spre tine însuți, căutându-ți acel popas în imensitatea conștiinței. Vrei liniște, vrei pace. Iar prin „efemerul etern” ne înglobăm în „fluviul timpului”, accesând antenele eternității, cum zice poetul: „nu știu dacă putem face ceva / să oprim fluviul timpului. / Se pare că nu. / Eternitatea unei bucurii / compensează clipa durerii / într-o repetare infinită, / pierderea ireversibilă / a clipei / făcând-o eternă”. Da, clipa iluminării. Ori extazul mistic nu-l atingi decât în spațiul atemporal al spiritului, unde se întâlnește profanul cu sacrul. Doar acolo descoperi legile naturii și legile universale. Adevărul e unul pentru toți, unde „Sfânta îmbrățișare” e sărutul pe care îl dai morții, cunoscând-o! Doar ajungând la rădăcinile spiritului cunoști moartea. E acea întâlnire cu Eternitatea din noi, pe care o căutăm necontenit. În albia vieții, „Zilele / mor în fiecare dintre noi / după cum a fost înțelegerea, / între două clipe fericite / adunăm veacuri de griji, / înlăuntrul nostru îl căptușim cu / neliniști”. „În noi trăiește eternitatea, / suntem eroi necunoscuți / și izvor de idei, / de la menirea cu care-am venit / pe pământ / nu ne întoarcem / nici la severe rugăminți, / trăim cu încredere în / îmbrățișarea / sfinților părinți”. În poeziile „Păsări fără văzduh”, „Ultima adaptare”, „Un dor greu de stăpânit”, „Zbor închis”, „Clipa filozofică” se vede ecoul vieții prin vâltorile pasiunii. „Secretul nopții” îl învăluie în unde de mister, iar noaptea este regatul întunericului. Acolo se întâlnesc toate formele vieții. De la abandonul ființei în visare până la ieșirea din subconștient. Valul visării îl duce spre o lume introspectivă, unde: „Totul e har de ursitoare / când viitor ți-au prevăzut, / să ai lumina stinsă / din reci stele / și lacrimi de rouă amară / de vrei integrare în absolut” („Secretul nopții”). Iar prin „Rugă” încearcă să pășească pe niște „Pajiște arse” ce „plâng, / flăcări scot fântânile / e mare secetă de / adevăr”. Setea de adevăr îi este dată de „Vindecarea prin tăcere”. Orice tăcere este ca un medicament pentru spirit, mai ales în vremurile de azi, când majoritatea oamenilor nu-și trăiesc cu adevărat credința! Se pierd în iluzii că mântuirea va veni oricum dacă prin „Marea încercare” vor ajunge cu „barca” pe tărâmul mântuirii, unde îi așteaptă Adevărul să le deschidă poarta spre Paradis. A trece dincolo, spre zarea iluminării, unde apare luciul dumnezeirii, înseamnă a trece prin focul vieții, un foc dumnezeiesc deschis de vâltorile spiritului, prin flacăra credinței. Acei tăciuni vor arde, vor fi fierbinți, strivind răul din noi, iar cenușa se va spulbera în zări, zburând peste ape, păduri și câmpii. Va ajunge acolo, iar din ea va renaște o lume mai bună, mai perceptivă în cunoașterea binelui. Cenușa se va revărsa asupra lumii, dându-i șansa de a ieși la lumină prin cunoașterea adevărului. Cum zice poetul: „Am înțeles că, / pentru totdeauna, / departe, în larg m-ar ascunde, / în liniștea străină să privesc / șansele pierdute, / să nu mai plâng pentru / năluciri, / nu are rost, / nu-i singura salvare / chiar de-i valul blând, / siguranța ți-o dă zbaterea / din propriul adânc”. Da, adâncul cunoașterii divine. Clipa eternității o atingi când sufletul este pur ca al unui copil nou-născut.

Reîntoarcerea la viața de copil este unul dintre laitmotivele Sfinților Părinți. Întotdeauna au căutat să aibă un suflet de copil, să alunge răul din ei prin rugăciuni. Dacă în cunoașterea de sine sufletul este o „umbră” a intelectului, cum zice Platon în „mitul peșterii”, tot așa „Și umbra visează” adică „Și umbra noastră visează la întrupare, / visează la anii nevinovați de copil, / ar vrea doar răsărit, fără amurg, / când omul nu este, rămâne amintirea / și umbra unui ce și cum ar fi, / ce ar străbate drumul cel lung”. Glasul copilului din noi este umbra lui Dumnezeu care așteaptă să o cunoaștem prin introspecție. Ne urmărește zi și noapte, în orice gând, în orice obsesie, dăinuie în copilul din noi, care este Dumnezeu. Dacă gândirea este presărată cu adevăr, trebuie să o ducem spre idealul suprem, spre acea fericire eternă, ce ne este dată prin revelație. Doar în suflet de copil se naște Dumnezeu.

Când lumina adevărului se aprinde în sufletul celui care caută Absolutul, ajunge la „Inevitabila întâlnire” cu ceea ce înseamnă dumnezeire. Ori focul spiritual este purificarea sufletului în adâncimi. Prin acest foc spiritual deschidem drumul spre cunoașterea absolută. La marea judecată de apoi te întâlnești cu Sinceritatea din tine, acea umbră a lui Dumnezeu, așteptând să se întrupeze în tine. „Și-aș vrea să mai spun o vorbă, / lumea să-i păstreze amintirea curată / cu-același NIMIC plecăm în tolbă / la întâlnirea cu marea judecată”. Când Dumnezeu plânge înseamnă că lumea a ajuns la apogeul răului, iar stingerea este inevitabilă. „Lacrima divinității” se împrăștie în tot Universul. Dumnezeu este Foc și Apă. Plânsul lui prevestește sfârșitul. Plânge că omenirea este stăpânită de rău, iar prin Lacrimile Sale stârpește răul din Univers. Plânge cu lacrimi de apă, uneori de foc.

Plânsul Lui pocnește prin ploaie, prin fulgere, și așa „va-nsufleți din nou / boțul de humă, / pe dealuri și văi / domni-va libertatea deplină, / clipele ferice nu vor plânge / crucificate, / omul va avea iarăși cuvânt, / vorba lui nu va semăna / pustiitorului vânt, / fulgerele nu vor lovi liniștea / din cetate”. Iar dacă în poezia „Leac salvator” încearcă să ajungă la rădăcinile spiritului, ridică privirea „Spre cer…” / ca ultimă salvare / mai rar aducem mulțumire / Tatălui, / uităm binele făcut ieri, / cu nechibzuință păcălim realitatea / și-apoi cerem / îndurare. / Nu pot să mint, / și caut poarta iertării / cerești, / poate o voi găsi deschisă / când călătoriile spre alte tărâmuri / îmi vor oferi nesfârșite momente / de relaxare / în oceanul de aduceri-aminte”.

Timpul se scurge „Ireversibil”. Această poezie absoarbe parcă timpul din vâltorile vieții. „Se scurge viața ca un râu / curgerea nu-i niciodată / domoală, / lanuri de griji / cresc / sub ploi de lacrimi și / fals cânt, / zilele se-ascund în poală, / simt apropierea apăsătoare / a nedoritului apus / și nu și-au spus / ultimul cuvânt”. Dacă prin necunoașterea spiritului ne îndreptăm mai repede spre moarte înseamnă că omul este parte a Absolutului, iar prin cunoașterea spiritului (mergând pe calea cunoașterii de sine) omul are șansa să se salveze de la autodistrugere. „Ultima șansă stă în găsirea izvorului cunoașterii și cine ajunge să bea apă din el înseamnă că și-a construit în el o cetate a binelui, unde răul nu mai poate pătrunde. Așa încearcă și autorul să-și construiască, în sine, o cetate cu înalte ziduri, unde răul să nu mai poată pătrunde, iar prin înfăptuirea virtuții să acceadă spre imensitatea câmpurilor spirituale, unde binele dăinuie în orice gând și orice idee. Pentru că, „Așa e viața, o dulce-nvălmășeală / de dimineață până în amurg, / unul pe altul se fură, se înșeală, / omul e și stea căzătoare. și demiurg. // Și fiecare să creadă ce-o vrea, / cetatea mea cu ziduri de cuvinte / e pentru mine și soare, și stea, / e și «până aici» și «de aici înainte»”.