Florian Ungur, Dezvoltarea mişcării de radioamatori în România (1936-1939)*

După constituire, prima Adunare Generală a Asociaţiei Amatorilor Români de Unde Scurte (AARUS – primul organism reprezentativ al tuturor radioamatorilor români, înfiinţat la 1 martie 1936) s-a desfăşurat în Bucureşti, în data de 31 ianuarie 1937. La această dată, asociaţia avea 72 de membri şi comitetul de conducere. Trebuie subliniat, din nou, rolul deosebit avut în organizarea şi aşezarea pe principii noi a radioamatorismului românesc a celor mai iluştri radioamatori, după cum urmează:

– Alexandru Savopol – Y5RAS;

– Ion Niculescu – YR5EV;

– Grigore Andriescu – YR5MG;

– Victor Cantuniari – YR5VC;

– Paul Ciocos – YR5PC;

– Anastase Trentea – YR5AT;

– Ştefan Rusu – YR5AR;

– Liviu Macoveanu – YR5ML;

– Florin Dinescu – YR5FD.

Cu toate că înfiinţarea AARUS a adus un licăr de speranţă, cel puţin din punct de vedere organizaţional, pe plan legislativ rămânea neîmplinit visul amatorilor de emisie de a avea dreptul liber de comunicare cu semenii lor din ţară şi străinătate.

Recunoaşterea legalităţii AARUS pe plan internaţional se va produce abia în anul 1938, pe data de 10 ianuarie, împlinindu-se astfel, marele vis al radioamatorilor români, acela de a avea relaţii organizaţionale în cadrul International Amateur Radio Union.

După înfiinţarea şi legalizarea asociaţiei, precum şi autorizarea multor radioamatori pentru emisie, au început şi la noi competiţiile în eter. Astfel, în zilele de 8 şi 18 aprilie 1936 s-a desfăşurat primul concurs YR-Test la nivel naţional, la care au participat radioamatori din toate regiunile ţării. Demn de remarcat este faptul că această primă competiţie a fost câştigată de preotul Ştefan Rusu – YR5AR, care a întrunit condiţiile din regulamentul de desfăşurare şi a obţinut cel mai bun scor.

Redăm mai jos un mic extras din revista Radio Universul de la acea vreme: … „iată pe faimosul YR5AR, unul dintre cei mai vechi YR5! Deşi nevoit să lucreze cu un Hartley de 2-3 waţi din cauza lipsei curentului electric (lucra cu baterii de 80 V la anod) a dat de furcă de multe ori amatorilor cu puteri de sute de waţi de la oraş. Nu sunt puţine concursurile şi trofeele câştigate de YR5AR. În ciuda puterii sale reduse, în timp, a lucrat în CW toate continentele, primind şi diploma WAC în CW”.

Aceeaşi publicaţie mai scria: … „fiul domniei sale, Mircea Rusu – YR5BV este de asemenea un cunoscut amator YR5 care va avea un frumos viitor. Domnul Mircea foloseşte un receptor 0-V-1, iar antena este un Herz monofeeder”.

În cursul anului 1937 activitatea radioamatorilor români s-a intensificat în ceea ce priveşte traficul radio, iar desfăşurarea concursului YR-Test în unde scurte, competiţie de nivel naţional, a mobilizat zeci de radioamatori din toate regiunile ţării; câştigătorul acestei ediţii a fost, din nou, preotul Ştefan Rusu – YR5AR, care a obţinut cel mai bun rezultat.

În perioada la care ne referim, pe lângă activitatea în eter a radioamatorilor, a continuat editarea YR5-Buletin, cu articole din ce în ce mai interesante şi utile amatorilor, fie ei începători sau avansaţi.

Publicarea buletinului s-a făcut în cadrul revistei Radio Universul până la numărul 38 din 25 februarie 1939; începând cu luna iunie 1939, YR5 Buletin apare ca publicaţie de sine stătătoare, având un cuprins de 32-34 de pagini.

În vederea legiferării legii amatorilor de emisie, comitetul AARUS avea să depună în perioada următoare mari eforturi şi rugăminţi, implorând Marele Stat Major să plece urechea la apelul viitorilor săi telegrafişti combatanţi, pe de altă parte rugând Siguranţa Generală să fie încredinţată că amatorul de emisiune nu este un anarhist, ci un mare patriot în slujba ţării.

În acelaşi context, comitetul s-a adresat Poştei să înţeleagă şi să accepte amatorismul radio ca fiind de bun augur şi să sprijine efectuarea corespondenţei între radioamatorii din ţară şi din străinătate, ca fiind o punte de legătură între popoarele lumii.

Nu în ultimul rând, comitetul s-a adresat Radiodifuziunii să fie de acord cu legiferarea amatorilor emiţători, asigurând că aceştia nu vor crea probleme în ceea ce priveşte perturbarea emisiunilor de radiodifuziune.

Acest pas îmbucurător nu a adus însă cu nimic mai aproape legiferarea mult aşteptată, ba dimpotrivă, a dezlănţuit din nou prigoana autorităţilor abilitate împotriva tuturor amatorilor emiţători şi receptori. Măsurile, uneori coercitive, luate împotriva amatorilor, au făcut ca aceştia să lucreze în continuare clandestin, iar delicvenţilor li se întocmeau fişe de urmărire şi chiar confiscarea aparaturii de radio emisie.

Manifestările pe plan naţional şi dorinţa de afirmare pe plan extern ale radioamatorilor au continuat cu multă insistenţă, presând legislativul să ia în considerare doleanţele lor şi promulgarea unei legi care să reglementeze regimul amatorilor emiţători.

După lungi tergiversări şi amânări, la data de 27 aprilie 1938, avându-se în vedere avizul Consiliului Legislativ – Secţia III şi jurnalul Consiliului de Miniştri, a fost semnat Decretul – Lege relativ la emisiunile radio-electrice, primul act normativ care a reglementat, de facto, regimul emisiunilor radio-electrice ale radioamatorilor din România.

Este important de remarcat că la articolul 2 din acest Decret-Lege se stipula faptul că: „orice posesor al unui post de radio-emisiune este obligat să aibă o autorizaţiune de instalare şi folosinţă din partea Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, dată prin Direcţiunea tehnică de lucrări publice şi comunicaţii. Autorizaţiunea de instalare şi folosinţă va fi elaborată de Direcţiunea Generală a P.T.T. pe baza avizului comisiunii şi a votului afirmativ din partea Marelui Stat Major şi al Ministerului de Interne, absolut necesare pentru admisibilitatea cerută”.

Pentru a nu se crea interpretări eronate ale prevederilor actului normativ, la articolele 4-5 se menţiona faptul că  „… toţi radio-amatorii, posesori de posturi de emisiune radio-electrice, autorizaţi potrivit dispoziţiunilor prezentului decret-lege, nu au voie să facă nici un fel de emisiune cu caracter de radio-difuziune … şi să aibă certificate de amatori, obţinute pe baza unor examene de capacitate”.

Apariţia acestui act normativ a permis, mai departe, la „… aderarea la condiţiunile generale tehnice şi de exploatare prevăzute în Regulamentul internaţional al radio comunicaţiilor, în Aranjamentul de la Haga, precum şi la celelalte aranjamente şi Convenţiuni la care statul român a ratificat”.

Reglementarea juridică a activităţii radioamatorilor români a fost, în sfârşit, pecetluită, astfel că, de acum înainte, în evoluţia sa, radioamatorismul în România se va situa, cu excepţia unei perioade scurte, în centrul atenţiei forurilor statului român. Bucuria nemărginită a radioamatorilor din România a fost împărtăşită şi altor radioamatori străini, dispărând teama, frica, nesiguranţa şi măsurile coercitive care planau asupra tuturor. […]

După apariţia Decretului-Lege din aprilie 1938 a crescut vertiginos numărul radioamatorilor care au solicitat autorizările în emisie, astfel că pe plan naţional, radioamatorismul a prins curaj, dovadă fiind prezenţa în eter a zeci de pasionaţi. Participarea în eter la diferite competiţii specifice, precum şi creşterea interesului pentru legături radio la distanţe cât mai mari, au consfinţit faptul că radioamatorii români nu erau mai prejos decât colegii lor din alte ţări. […]

Carte de confirmare a legăturii cu o staţie din Japonia primită de YR5IY

Situaţia autorizării radioamatorilor români

31 martie 1939

Regiuni	Staţii individuale	Staţii de club	Total
Ardeal	45	–	45
Basarabia	1	1	2
Bucovina	1	–	1
Dobrogea	–	–	–
Moldova	17	1	18
Muntenia	100	1	101
Oltenia	10	–	10
TOTAL	174	3	177

Ulterior, după autorizarea radioamatorilor menţionaţi în tabelul de mai sus, numărul noilor autorizaţi a crescut şi mai mult, astfel că la mijlocul anului 1939 în ţara noastră cifra a crescut la 250 de radioamatori de emisie-recepţie.

* Fragment din volumul lui Florian Ungur, „Incursiune în preistoria radioamatorismului din România interbelică”, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.