Artemiu Vanca, Sărutul

La Căminul Cultural din Valea Banului aveau loc, în fiecare seară, repetiții ale brigăzii artistice de amatori din sat, în vederea participării la concursul căminelor culturale, organizat cu prilejul „Zilei Scânteii”, aniversarea a cinci ani de la apariția ziarului comunist. Faza pe plasă urma să aibă loc în septembrie, iar cea pe județ, în luna octombrie. Deocamdată, ne aflam la începutul lunii iulie.

Căminul era situat în spatele primăriei, într-o clădire cocârjată, care servise, înainte de război, mai întâi ca magazie, apoi ca sală de clasă. Era o sală lungă, scundă și întunecoasă, nepotrivită pentru întrebuințarea care i se dăduse. În sat, nu se găsise ceva mai bun, iar de o clădire nouă, în condițiile de sărăcie de atunci, nu putea fi vorba. Lipit de cămin, era grajdul, în care se ținea taurul satului. În capătul dinspre grajd al sălii căminului, se amenajase o scenă, iar în loc de scaune se aduseseră niște bănci grosolane, confecționate local.

Din brigadă făceau parte feciori și fete din sat și elevi aflați în vacanță. Printre aceștia din urmă se numărau și Cornel, Ștefan, Mihai, Andrei, Costică și Florița.

De brigada artistică se ocupau părinții lui Cornel, împreună cu Eugenia Recaș, învățătoare suplinitoare, căreia i se spunea, în sat, Genica Popii, pentru că era fiica lui Dionisiu Recaș, poreclit Baston, preotul din sat.

Vasile Straja, după cum știm, era și directorul școlii. El punea în scenă, împreună cu foștii săi elevi, o piesă de teatru în două acte, pentru amatori. Tema piesei era colectivizarea. Cornel interpreta rolul secretarului UTM¹ din sat, Mihai, rolul unui activist de partid, Andrei, pe cel al unui chiabur, Florița, pe cel al fiicei chiaburului, iar Ștefan, pe cel al unui țăran sărac.

Melania Straja se ocupa de echipa de dansuri și de cor. Dansurile erau locale, stilizate puțin, iar corurile erau patriotice.

În afară de teatru, cor și dansuri, erau și câteva recitări. Cornel și Ștefan erau printre recitatori. În piesa citată mai sus, secretarul UTM se îndrăgostește de fata chiaburului. La rândul ei, ea se îndrăgostește de el. Într-un anumit moment al piesei, cei doi trebuiau să se sărute. A fost o mare încercare pentru „actori”! Nu se mai sărutaseră niciodată și, mai mult, el nu mai sărutase vreo fată, ea nu mai sărutase vreun băiat! Cum era ca, atunci, să se sărute, pentru prima oară, în public?! Florița se împotrivise cu îndârjire și era pe cale să renunțe la rol. Directorul Straja se văzu obligat să scoată această scenă din spectacol. Cornel a fost extrem de dezamăgit! Prietenii, în special Mihai, începură să-l tachineze.

– Tu chiar n-ai sărutat-o niciodată? îl întrebă Mihai.

– Nu.

– De ce?

– N-am avut curaj.

– Atunci, pune pe altcineva s-o facă, îl îndemnă acesta.

Cei de față izbucniră în râs. Andrei se grăbi să-i ia apărarea lui Cornel.

– Dar tu, îl întrebă el pe Mihai, ai sărutat vreo fată?

– Nu, răspunse acesta, după un moment de ezitare. N-am avut pe cine.

– Dar tu? îl întrebă el și pe Ștefan.

– Nici eu, recunoscu acesta, deși aș fi avut pe cine.

– Eu cu atât mai puțin, mărturisi Andrei, după care continuă: Dacă niciunul din voi n-a sărutat o fată, pe cine ar putea pune Cornel s-o sărute pe Florița?

– Pe Costică, se grăbi Mihai să-i răspundă.

– Pe mine?! se miră Costică.

Izbucniră toți în râs, deoarece Costică afișa o adevărată aversiune pentru fete, aversiune în spatele căreia își ascundea, de fapt, timiditatea.

Acesta era adevărul: niciunul din băieți nu sărutaseră, până atunci, vreo fată, pe gură, căci despre asta era vorba. Doar Cornel se putea lăuda că o sărutase pe Florița pe obraz, iar Ștefan că o ținuse pe Măriuca de mână. Atâta tot.

Cornel spera că pentru el momentul potrivit va veni de la sine și nu voia să forțeze nota. Momentul veni mai repede decât se aștepta.

Nu după mult timp, la școala din sat sosi, oficial, înștiințarea în legătură cu înființarea ciclului doi. Cornel se grăbi să-i ducă vestea Floriței, acasă la ea. O găsi singură. La aflarea veștii, ea îi sări de gât și îl sărută pe obraz. Instinctiv, el îi prinse capul între mâini, îi întoarse fața spre el și o sărută apăsat pe gură. Surprinsă de gestul lui, Florița nu avu timp să-l respingă. Își încleștă doar gura, apoi, cu un gest energic, se eliberă din mâinile lui, se dădu un pas în spate, îl privi mustrător și îl întrebă:

– De ce-ai făcut asta?

– Pentru că am vrut de mult s-o fac și mi s-a părut că acesta este momentul potrivit.

– De ce-ai vrut s-o faci?

– Pentru că îmi placi.

– Să n-o mai faci altădată! Îmi promiți?

– Nu-ți promit.

Acest răspuns n-o supără foarte tare pe Florița, dar ea se grăbi să schimbe vorba. Degeaba! Niciunul nu se putea concentra la ce vorbeau și ba nu auzeau unul ce spune celălalt, ba își răspundeau numai cu jumătăți de frază, ba între ei se așterneau tăceri lungi. Cornel era și dezamăgit și revoltat.

– Plec, spuse el, la un moment dat.

– Ești supărat? îl întrebă ea.

Cornel nu-i răspunse și se îndreptă, posac, spre ieșire. Florița se luă după el, îl ajunse din urmă și-i puse mâna pe umăr. El se întoarse și o privi în ochi. Ea îi înfruntă privirea și începu să tremure ușor. Cornel îi prinse din nou capul între mâini, și buzele lor se atinseră din nou, apăsat, fără ca Florița să mai opună vreo rezistență. A fost un sărut adevărat! După câteva clipe, ușor amețită, ea se desprinse, delicat, din mâinile lui și, cu o voce stinsă, îi spuse:

– Acum pleacă…

Cornel stătu o clipă pe gânduri, după care ieși din casă, beat de fericire. Ieși și ea în prag și, tulburată, îl urmări cu privirea până ce el părăsi curtea și nu se mai văzu. În drum spre casă, Cornel recapitulă de zeci de ori, în minte, cele întâmplate și nu putea uita sentimentele care-l năpădiseră în momentul acelui sărut împărtășit. Este puțin spus că amețise și el sau că nu cunoscuse până atunci o atingere mai plăcută decât cea a buzelor ei. „Oare așa arată fericirea?” se întrebă el.

Nu se duse direct acasă, ci trecu pe la Ștefan să-i ducă și lui vestea înființării ciclului doi în sat.

– Grozav! se bucură acesta. Ai anunțat-o pe Florița?

– Vin de la ea.

– De aia ești așa de vesel? Mă duc să-i spun și Măriucăi.

Ștefan plecă imediat, grăbit de parcă îl mâna cineva cu biciul de la spate. Cornel, plin de înțelegere pentru prietenul său, luă drumul spre casă. Îi găsi pe tatăl și pe mama sa discutând aprins – asta nu înseamnă că se certau – pe tema aceluiași ciclu doi.

– Cine va preda toate materiile astea? îl întrebă pe director soția lui, agitând o listă cu planul de învățământ sosit odată cu înștiințarea. În sat suntem doar trei cadre didactice: noi doi și Genica. Unde mai pui că Genica, fiind învățătoare suplinitoare, nu va putea preda la ciclul doi. Așa scrie în această adresă.

– Eu cred că ne vor mai trimite cel puțin două cadre didactice, îi răspunse el.

Cornel era, deocamdată, prea fericit ca să-și bată și el capul cu problemele părinților lui. Se duse în camera lui, se trânti pe pat și, cu ochii deschiși, reconstitui din nou, în memorie, de zeci de ori, evenimentul care avusese loc, în acea zi, la Florița acasă: primul său sărut.

Cornel așteptă cu mare nerăbdare repetiția din ziua următoare. Parcă niciodată nu îi fusese atât de dor de Florița ca atunci! La intrarea în cămin, ea radia de fericire. Când se întâlniră, puțin a lipsit să nu se arunce unul în brațele celuilalt. Tot timpul cât dură repetiția, se căutară din ochi unul pe celălalt. Cornel regreta acum și mai mult faptul că se scosese scena aceea cu sărutul din piesă.

După repetiție, o conduse pe Florița acasă. În ciuda încercărilor sale, Florița nu se mai lăsă sărutată.

– De ce? o întrebă Cornel.

– Mi-e frică, îi răspunse ea. Sărutul de ieri m-a tulburat foarte tare. Dacă ții la mine, te rog să nu mai încerci.

– Cât timp? o întrebă Cornel.

– Nu știu, îi răspunse ea. Când o să mă simt stăpână pe mine, o să te sărut eu.

Cornel nu mai încercă și începu să aștepte. Așa cum veți vedea, trebui să aștepte destul de mult până s-o mai sărute și, când a făcut-o, inițiativa a fost tot a lui.

Înființarea ciclului doi la școala din sat continuă să fie evenimentul în jurul căruia, în următoarele zile, se purtară aproape toate discuțiile în familia Straja. Părinții lui Cornel erau extrem de îngrijorați și temători.

– Ce ne facem dacă nu ni se mai trimite niciun cadru didactic? era întrebarea pe care mama lui Cornel i-o puse tatălui său, de cel puțin zece ori.

Până la urmă, li s-a trimis un singur învățător și cei trei se văzură nevoiți să ia asupra lor predarea tuturor materiilor, plus câte o clasă de la ciclul unu, fiecare, una revenindu-i Genicăi. Norocul lor era că, în anul școlar care urma, vor avea, la ciclul doi, doar clasa a cincea. Din cele opt materii, tatăl lui Cornel va preda două – una din ele fiind matematica – mama lui Cornel trei – una din ele fiind limba română – iar noul sosit, celelalte trei, printre ele aflându-se și limba rusă.

În timpul rămas până la începerea anului școlar 1949-1950, toate trei cadrele didactice se apucară de învățat, întocmai ca niște elevi silitori. Cel mai greu i-a fost noului venit, cu limba rusă, dar nici Vasile Straja nu era un as al matematicii. Nu fusese niciodată, iar atunci, la 23 de ani de la terminarea școlii pedagogice, cu atât mai puțin. Cornel se văzu pus în situația să-și mediteze tatăl la algebră. O făcea cu plăcere, iar tatăl accepta fără pic de jenă ajutorul lui.

Notă:

¹ Uniunea Tineretului Muncitor, organizația comunistă a tineretului.

*

Fragment din volumul IV – Îndrăgostiții, al romanului Băieții din Valea Banului, de Artemiu Vanca, aflat în curs de apariție la Editura „Caiete Silvane”.