Cu puţin timp în urmă, o scenă cu ursuleţul Paddington din filmul cu acelaşi nume, aşteptând debusolat pe un mic geamantan în gara din Londra mi-a captat atenţia în mod deosebit şi m-a determinat să aflu ce-a inspirat acea puternică imagine. Aşa am aflat despre incredibila poveste a copiilor din operaţiunea Kindertransport.
Cu un an înaintea declanşării celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, în jur de 10.000 de copii evrei au primit şansa unică la supravieţuire prin transferul lor din partea continentală a Europei în Marea Britanie. Întâmplarea face ca Michael Bond, autorul cărții „Un urs pe nume Paddington”, după care a fost ecranizat celebrul film cu îndrăgitul personaj, să fie inspirat în scrierea sa de acest dramatic moment din timpul Holocaustului. Servind atât în RAF (Forța Aeriană Regală a Marii Britanii) și în Regimentul Middlesex al armatei britanice a avut ocazia să frecventeze des gările britanice. Astfel a văzut unul dintre cele mai emoționante tablouri ale acelei perioade.1 Copii evrei, majoritatea, de diferite vârste, coborau speriați cu câte un bagaj, căutând alinare după istovitoare călătorii pornite din Germania, Austria, Cehoslovacia sau Polonia către Marea Britanie. Bagajul acela era ultima legătură materială cu familia rămasă acasă, iar privirile lor închideau în ei un întreg univers.
Între 1938 și 1939 eforturile inimaginabile ale agențiilor evreiești, cumulate cu cele ale agențiilor nonevreiești, sprijinite de guvernul britanic prin simplificarea procedurilor de obținere a vizelor, a dus la salvarea a cât mai multor copii cu putință din teritoriile deja intrate sub ocupația și politicile extremiste naziste. Copiii au fost plasați în familii sau în unele instituții. Această unică șansă a făcut ca în multe situații ei să fie singurii supraviețuitori ai familiilor lor care au pierit în Holocaust.
Sfârșitul anului 1938 a fost perioada în care mii de familii de evrei aveau să ia cea mai teribilă hotărâre din viața lor. „Noaptea de Cristal” a fost semnalul clar că nu mai există nimic rațional în calea nazismului și că trebuie să-și salveze copiii cu cel mai mare preț pe care îl poate plăti un părinte vreodată: acela de a nu avea siguranța că-și va mai revedea copilul vreodată. Dacă pentru orice părinte despărțirea temporară de copil aduce atâtea neliniști, fie că e vorba de o scurtă excursie sau o călătorie de câteva zile, pentru acei bieți părinți despărțirea era pentru o perioadă nelimitată, fapt care a generat adevărate traume de ambele părți: în sufletele copiilor pentru totdeauna, iar în sufletele acelor părinți, cine mai știe, fiindcă majoritatea nu au mai supraviețuit Holocaustului ca să-și spună povestea.
Anna Nussbaum, care la acea vreme avea 10 ani, a fost trimisă din Viena, în Irlanda, unde s-a alăturat surorii ei mai mari, Clara, care sosise cu puțin timp înainte, tot cu Kindertransport.
„Tatăl meu m-a dus la tren”, și-a amintit mai târziu Anna Nussbaum. „Mama mea nu a suportat o altă despărțire și a plâns tot timpul că plec și eu, a doua ei fiică. Când am ajuns în gară, au venit soldații Gestapo și au verificat valizele pentru a vedea că nu am luat nimic de prisos pentru nevoile mele. Am început să plâng. Nu am vrut să mă urc în tren. Așa că tatăl meu s-a dus la una din tarabe de unde mi-a cumpărat acest ac în formă de câine… Așa m-a convins să mă urc în tren.” Acul în formă de cățeluș este ultimul cadou al Annei Nussbaum de la tatăl ei. Nu și-a mai revăzut părinții niciodată.
Amintirile acelor copii sunt neprețuite. Memoria lor a rămas cea mai valoroasă mărturie, relatând lumii despre o dovadă incredibilă de supraviețuire, în condițiile separării de familie, trăind mereu cu frică și cu incertitudini. Unii au ajuns în plasament în familii bune, dar care erau incapabile de afecțiune, alții au avut parte de multe abuzuri, de toate felurile. Unele fete tinere au devenit servitoare în familiile care le-au preluat. Deși erau evrei, majoritatea erau văzuți ca fiind germani, așa că duceau o luptă interioară teribilă, determinându-i pe mulți să se izoleze, neavând sentimentul apartenenței nici în Marea Britanie. Pentru o perioadă scurtă, prin intermediul Crucii Roșii, unii au mai păstrat legătura cu familia de acasă, dar pe măsură ce războiul avansa, aceste legături s-au oprit, copiii neștiind că ai lor părinți fuseseră izolați în ghetouri sau duși în lagărele naziste, spre est. Astfel au trăit mult timp cu frustrarea de a se simți abandonați de propriii părinți, până când istoria personală și istoriile altora au scos la iveală lucruri neștiute, dându-le puterea să înțeleagă miracolul sacrificiului făcut de acei oameni care-i iubeau cel mai mult din lume. Finalul războiului a fost acela care le-a dezvăluit aspecte inimaginabile, dar și răspunsuri la multele întrebări.
O imagine emblematică a acestui program rămâne figura lui Nicholas Winton, în acele timpuri, un agent de bursă britanic, evreu german la origine. S-a implicat personal în operațiunea Kindertransport. Aflat în Praga, acesta a întocmit o listă cu numele copiilor evrei care urmau să fie trimiși în Marea Britanie. Datorită lui, 669 de copii au fost evacuați din Cehoslovacia în Marea Britanie. Nu la fel de norocoși au fost copiii din ultimul transport care a părăsit Praga la 3 septembrie 1939. Au fost întorși din drumul lor spre salvare fiindcă izbucnise deja Al Doilea Război Mondial.
Povestea lui Winton ar fi rămas necunoscută dacă nu ar fi venit anul 1988, când într-o zi, soția lui făcând curat în podul casei a găsit un album cu însemnări ale soțului, plin cu fotografii și scrisori de la familii și lista cu numele copiilor la salvarea cărora a contribuit pe deplin. Nu și-ar fi asumat niciodată rolul de salvator dacă nu ar fi fost soția lui, care a oferit aceste informații prețioase unei cercetătoare a Holocaustului… și de aici până la compararea lui Winton cu Oskar Schindler al Marii Britanii a fost doar un pas. La un moment dat, un post de televiziune britanic a organizat o întâlnire surpriză între Winton și copiii deja deveniți adulți din lista lui salvatoare. A fost momentul în care sentimentele de recunoștință venite spre el l-au copleșit dincolo de cuvinte. Dacă nu ar fi fost el și alți oameni de bine ai acestui program, copiii aceia ar fi avut soarta pecetluită de politicile discriminatorii naziste. Doi dintre cei salvați prin Kindertransport au obținut Premiul Nobel, alții au devenit oameni de știință remarcabili sau scriitori de renume, activiști sau chiar rabin șef al Ierusalimului.
Imaginea lui Winton, prin faptele sale notabile, a demonstrat lumii că determinarea, curajul și compasiunea fac diferența în salvarea altora și ne conduc spre a înțelege că în vremuri triste, scufundate în întuneric și persecuții, umanitatea își face mereu loc, într-o formă sau alta.
Note:
1 https://momentmag.com/paddington-bear-kindertransport/ consultat la 4 ianuarie 2024.
2 https://www.yadvashem.org/blog/80-years-since-the-kindertransport.html consultat la 4 ianuarie 2024.
3 https://www.youtube.com/watch?v=OqqbM1B-mPY consultat la 7 ianuarie 2024.
4 https://en.wikipedia.org/wiki/Kindertransport consultat la 7 ianuarie 2024.
+ There are no comments
Add yours