Ady Endre în intimitate

În ianuarie 2019, la centenar, am reamintit importanța fragmentelor despre Ady Endre din „Bécsi Magyar Ujság”, publicate în 1922 de Otilia Marchiș-Bölönyi, alintată Itóka de către poet. Personal, încă n-am reușit să cuprind în întregime anvergura faptelor acestei femei excepționale, pe care o socotesc sălăjeancă prin naștere (Carei, 8 octombrie 1873) și prin căsătorie (Bölönyi György e șimleuan). Încă adun materiale pentru a creiona un portret în „Spicuiri sălăjene”, dar dosarul biografic e din ce în ce mai gros și pare-se că nimic nu poate fi ignorat ca importanță. Despre ea, nu se poate redacta un simplu articol, ci numai ditamai monografia.

Otilia a scris mult, în diferite limbi și a semnat cu o sumedenie de nume, lucru care poate zăpăci orice bibliotecar de „modă nouă”: Kozmutza Kornelné, Kémeri Sándor, Madame Károlyi, Baba Dracului, Sainte Trilili etc. Spre exemplificare, am ales o pagină din „Luceafărul” 14/1907, revistă unde a semnat „aristocratic”: Otilia de Cosmutza. A folosit și versiunea maghiară: Itóka de Kozmutza. Accesați online Biblioteca Kandinsky, fondul Constantin Brâncuși, pentru un spor de zăpăcire și de amuzament.

Celui care vrea s-o vadă mai de aproape are această posibilitate, datorită sculptorului Bíró Lajos. Dacă la noi în Zalău, Ady stă pe o bancă în parc și privește cu nostalgie către Colegiul Wesselényi, în Carei el stă în picioare și se confesează unei femei elegante, cu o pălărie sofisticată și o umbrelă ținută la îndemână (curiozitate: chiar a plouat la dezvelirea grupului statuar, în 18 noiembrie 2017). În cultura universală, de numele ei se leagă scriitori de seamă și artiști plastici celebri, precum Anatole France, Auguste Rodin, Constantin Brâncuși, Antoine Bourdelle, Claude Monet… Pe Wikipedia, se amintește că a fost prima jurnalistă de la noi care a călătorit până în Orientul Extrem. În „Caiete Silvane” 10/2016, am publicat un fragment din reportajele trimise de acolo.

Ady s-a stins în 27 ianuarie 1919. Otilia s-a reîntors după Marele Război la Budapesta și a fost arestată ca spioană de către noul regim, de dreapta (vezi „Cartea suferințelor”). După eliberare, s-a refugiat la Viena, unde a acceptat să scrie despre anii când viitorul ei soț i l-a prezentat pe viitorul lor naș. Iată că articolele au fost traduse acum în românește de Lia-Gabriela Koka-Cosma și publicate sub titlul „Ady la Paris (pagini de jurnal)” la Editura Someșul din Satu Mare. Traducătoarea este profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Vasile Lucaciu” din Sătmar. Ca poetă, a debutat în volum cu placheta „Gânduri, rânduri” (Editura Inspirescu, 2015). În anul 2019 a publicat cea de-a doua carte de poezii, intitulată „Cântec-Descântec” (Editura Citadela, Satu Mare). Este căsătorită cu pictorul și scriitorul Dan Marius Cosma, care a realizat ilustrațiile coperților.

Otilia l-a cunoscut pe Ady cu prilejul lui „14 juillet” din 1906. Prima impresie a fost una contradictorie: „Arăta ca un lăutar! Eram îmbufnată. Mă irita stridența veșmintelor sale, croiala proastă, galbenul bătător la ochi al pantofilor săi, picioarele semănându-i cu labele unui gâscan burtos de la țară!” Pe de altă parte, „Bandika” era voinic, tânăr și plin de energie: „Râsul îi răsuna încrezător, plin de curaj și încredere în sine. Ochii căprui îi scăpărau malefic, cu o surprinzătoare încredere de sine. În jurul pupilelor sale mărite parcă ardeau cercuri de foc, așa scânteiau. Mai ales când noi gânduri sau noi idei năstrușnice luau naștere în mintea sa, atunci scăpărau acele scântei de geniu.”

Foarte curând, a cunoscut-o și pe Léda (Brüll Adel), muza poetului, care i-a invitat pe tineri fie la cină, fie la câte o plimbare cu trăsura în Bois de Boulogne. Impresionează episodul de la oficiul poștal, unde Ady primește inițial doar 200 din cei 300 de franci trimiși ca onorariu pentru „Dansul feciorilor văduvi”. Fata de la ghișeu uitase să-i dea încă o bancnotă, ceea ce era echivalentul a 20 de sticle de vin superior. Nu știu dacă mai există casa de pe strada Olarilor din Zalău, unde adesea poetul a petrecut cu prietenii în pivniță, dar în „Orașul luminilor” s-a întâmplat adesea să consume și o băutură slab-alcoolizată ieftină, colorată cu fucsină, cu aspect de vin.

Căutând, pentru a compara cu citatele din carte, traducerile din versiunile românești, am rămas uimit să văd cât de puțin s-a tălmăcit la noi din lirica lui Ady. Lipsește o versiune cinstită a emblematicului „Hepehupás, vén Szilágyban” (În bătrânul Sălagiu, cel brăzdat de hârtoape). Și din acest punct de vedere, Lia-Gabriela Koka-Cosma își adaugă numele unei liste foarte-foarte scurte.

De Otilia, ce să mai spunem? Nu i s-au tradus cărți cunoscute în lume, precum „Visage de Bourdelle”. Văd în catalogul B.C.U. Cluj că „Promenades d’Anatole France” a apărut la o editură din Oradea. Dacă pe Ceaușescu nu l-ar fi apucat pandaliile hungarofobe, am fi rămas și fără literatura de închisoare. Inițiativa doamnei Koka-Cosma merită continuată.