Articole

Două pietre tari nu fac făină bună

Această „vorbă” alcătuită numai din cuvinte de origine latină, toate aparținând fondului principal lexical, se adaugă zecilor de expresii idiomatice care fac trimitere la o meserie: morăritul. Față de proverbele din colecția lui Iuliu Zanne (Două pietri tari nu pot măcina bine; Piatra care nu e bună/ Rău macină totdeauna), varianta aceasta regională are o anumită simetrie care facilitează înțelegerea sensului ascuns totuși. Cele două cuvinte „pline” ale expresiei (substantivele piatră și făină) îndreaptă gândul ascultătorului/cititorului spre acest domeniu, urmând ca înțelesul „vorbei” (construită pe o comparație subînțeleasă) să se lămurească mai târziu. Se știe că substantivul moară are și sensuri figurate, cel mai cunoscut fiind acela de „gură”, atât ca parte a corpului omenesc (Lui moș Leonte, zodierul din Hanu Ancuței, „când grăia și râdea i se vedeau măselele ca niște bucăți de criță: – Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem de Cea-cu-dinții-lungi…”), cât și ca fel de a vorbi al unei persoane (îi umblă gura ca o moară hodorogită/neferecată). Dar și cuvintele ce numesc componentele unei mori au primit sensuri figurate ce s-au păstrat fixate în expresii din ce în ce mai greu de înțeles pentru vorbitorul de azi. Dintre acestea, pietrele de moară au ajuns să însemne „ceva care este greu”, în măsură să producă, cel mai adesea, o suferință fizică (Bagajul greu ca o piatră de moară i-a sleit puterile), dar și una sufletească (I-a căzut de pe inimă o piatră de moară). Și în zicerea ironică: Câtu-i lelea de ușoară/ Parcă-i o piatră de moară, ușoară înseamnă, de fapt, „greoaie”.

Din răspunsurile primite de B.P. Hasdeu la întrebarea 106 (Cum se numesc, una câte una, deosebitele părți ale moarei?) a Cestionarului (adresat învățătorilor și preoților pentru a aduna „de-a dreptul din gura poporului arhaisme și provincialisme) am aflat amănunte despre cele două pietre ale morii: „Peatra-alergătoare se cheamă la toți românii numai peatra cea de sus, care se mișcă în opozițiune cu acea de jos, nemișcătoare, care se zice: stătătoare sau zăcătoare ori șezătoare”. (EMR, vol. I, p. 646, s.v. alergătoare).

Și substantivul făină a primit o valoare metaforică, așa cum apare, bunăoară, în Amintirile lui Ion Creangă: „…bădița Vasile mă pune să ascult pe alții, și altă făină se măcina acum la moară”, enunțul marcat grafic însemnând că s-a schimbat rostul lucrurilor.

Când „pietrele tari” au ajuns să denumească, în vorbirea unei comunități lingvistice, două firi/caractere puternice, iar făina să fie echivalentul mersului rodnic al vieții, întregul enunț a dobândit o valoare semantică nouă, referindu-se, acum, la relațiile familiale (cele dintre soți) sau sociale (cele dintre liderii unei colectivități, organizații). Dar pentru a avea zile albe „a avea trai tihnit, fericit” (DA s.v. alb), cineva trebuie să cedeze, să fie îngăduitor, să nu se lase pradă primului impuls (Mânia e bine să apuie odată cu soarele; Lasă mânia de seară pe dimineața). Cu cât familia este mai numeroasă, cu atât eforturile de a realiza o armonie durabilă devin tot mai dificile, deoarece consensul între soți poate fi zdruncinat de interesele celorlalți membri, fiecare cu nota sa personală, surprinse și de proverbele (Gura soacrei, moară stricată; Ginerii și nurorile sunt moară fără fund).

Rămânând în același câmp semantic, al morăritului, să menționăm și faptul că Mihail Sadoveanu evită să pună în pagină un proverb foarte cunoscut, ce lăsa loc violenței domestice, sugerând, eufemistic, reacția bărbatului față de „zburdăciunea” nevestei: „Marghiolița avea, câte un răstimp, însuflețiri agere și se întâlnea cu câte un flăcău care i se părea ei coborâtor din basme. Iordache punea rânduială: fereca moara și măcinișul gospodăriei lui umbla bine o toană” (Opere, XVI, 561). Dar ultimul cuvânt invalidează, la rându-i, alegerea bărbatului.

Deși este mai puțin cunoscută, expresia de care ne-am ocupat merită a fi reținută, fiindcă se atașează acelora care alcătuiesc – după afirmația lui Stelian Dumistrăcel – „un îndreptar privind condițiile viețuirii și imperativele conviețuirii” (Lexic românesc, EȘE, București, 1980, p. 243).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *