Pene postapocaliptice

Mereu îmi zic că nu prea mai pot avea surprize în sfera imaginativului, dar filmul egiptean din 2021 – Plumes/Pene/Feathers mi-a răsturnat certitudinile. Și iar zic: cum e posibil? Am rămas uimit, iar numele regizorului trebuie musai reținut: Omar El Zohairy. Parabolă, alegorie, fantastic, suprarealist. Interioare sordide, exterioare postapocaliptice. Nu mă mir de furia autorităților egiptene, văzând astfel imaginea țării. Adică îți vine să fugi de ceea ce vezi. Un coșmar. Gropi de gunoi, fum permanent, buncăre, ghișee kafkiene, faianță murdară, invazie de rugină, casă-grajd, figuri imunde.

Așadar, o familie cu un tată macho, autoritar. Trei copii mici. Tăceri. Femeia supusă muncește. Țipetele copiilor. E aniversarea unuia dintre ei. Câteva baloane colorate și niște invitați. Mai ales un magician, care îl transformă pe tatăl cel rigid într-o… găină. Nu într-un cocoș. Și vraja nu se poate desface. Biata femeie ține găina în pat, o hrănește și preia toate frâiele casei. Înțelegem: deriva patriarhatului și emanciparea femeii. Sărăcie, slujbe efemere, insalubritate. Un film între documentar și ficțiune, care denunță condiția feminină. La Cannes, în 2021, filmul a fost recompensat cu Grand Prix în cadrul Semaine de la Critique. Nici nu se putea altfel. Regizorul a ales actori neprofesioniști din sudul Egiptului. Femeia e taciturnă, spune vreo două vorbe în tot filmul… Muncile ei diverse se termină cu numărat de bani și semnături. Mereu teancuri de bani, șefi efemeri, plata chiriei, bătăi în ușă. Totul se învârte în jurul banilor? Un pat ruginit și pereți scorojiți (dacă femeia spală pe jos la slujba ei… de ce n-a dat cu cârpa și pe faianța ei din casă?… caut pete în soare, dar regizorul e încrâncenat în estetica hiperbolizată a urâtului!). Zone periferice, fiare vechi, praf. Doar la televizor vedem imagini frumoase, tonice, feerice. Contrast .Uneori parcă e Brecht și Ionescu. Sau brize din filmele lui Roy Andersson. Există și burlesc. Începutul e demn de Kusturica. Farsa e limpede: tatăl despotic devine… o găină! În agonia unei lumi. Fabula se împletește cu absurdul poetic. La un moment dat, nu mai suportam…, mă simțeam închis acolo. Un film de văzut și revăzut, chiar dacă e prea lung, având și multe scene repetitive.