Alexandru Jurcan, Cui i-e frică de Nicolae Weisz?

Ar trebui să ne temem de spiritul său ludic, de jocurile de cuvinte, de asociațiile insolite? Nu, nu frică, ci mai degrabă o admirație spontană, o bucurie cathartică la descoperirea acestor cronici, care n-au cum să semene cu altele ale altora (Cronici cronice și acute, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2024).Autorul pornește într-o odisee hilară și ne trimite/retrimite în tuneluri cinefile, uimind prin deconstrucțiile de o ironie… constructivă. Nicolae Weisz se întreabă mereu dacă e film sau… filmuleț, deoarece „strada nu e chiar stradă, e o străduță”. Citate latinești, extrapolări jucăușe, labirinturi chiar extra cinefile și, deodată, o paranteză uriașă: „fac o mărturisire…”. Adică viața sa topită în osatura filmelor.

Nicolae Weisz are preocupări caleidoscopice. Traducător, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, implicat în teatrul francofon, coordonator de festivaluri. Travellingul biografic nu se oprește aici. Ce prevalează? Să-l întrebăm? Oricum, în tot ce face e ultra perfecționist. În cronicile de față aplică un filtru conceptual credibil, desolemnizează, decriptează eseistic, într-o devălmășie cinefilă relevantă. Nu, nu e critică de conveniență, iar limpiditatea ideilor se ascunde adesea în împletiri oximoronice. Incită chiar din titlu: „Despre cum, după ce cade, vălul de pe ochi se face țăndări, dar e lipit la loc”.

Un lucru e limpede: autorul e un apologet al filmelor de calitate. Desplechin, regizorul, spunea că viața începe să fie interesantă când e filmată. Parafrazând, aș afirma că filmul e interesant când e comentat de Nicolae Weisz!