Poetul captiv într-o carte poștală

Câte o carte poștală pe lună este volumul apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, purtând semnătura lui Andrei Gazsi, cu un cuvânt-înainte al autorului și o încheiere de Ioan Milea. Formula aleasă este cea epistolară, un corpus ce cuprinde 34 de poeme carcerale cu aspect narativ adresate mamei. Ineditul acestui op constă în faptul că mărturisirea este de această dată lirică. După nenumăratele pagini de literatură memorialistică, prin care insul se confesa devoalând tarele sistemului totalitar, Andrei Gazsi alege ca formulă discursivă, poemul. Acest detaliu îmi amintește de un alt destin remarcabil, de data aceasta al literaturii central-americane, poetul cubanez, Armando Valladares. Desigur, Valladares scrie un întreg volum în spațiul carceral, din calitatea sa de deținut al sistemului castrist, poeme pe care, prin mijloace nemărturisite, va reuși să le trimită din închisoare pe foi de ceapă, ceea ce îi va determina eliberarea după două decenii de detenție. Poemele se transformă în mărturii ale unui sistem abominabil și redau vocea unui ins pentru care arta devine un mijloc de exhibare a trăirilor interioare, indiferent de spațiul în care îi este destinat să trăiască. Cuvântul, în orice sistem sau perioadă, a avut un rol taumaturgic, a fost esența creației, a eliberării de orice formă de constrângere. Logosul este visceral și se contopește până aproape de indistinct cu ființa care creează: „am propriul sânge / și mai pot scrie încă poeme cu el” (Am scris un poem cu propriul sânge). Acest aspect se menține și în poezia lui Andrei Gazsi, pentru care scrisul devine catharsis, o formă înaltă de mărturisire. Începutul liric stă sub semnul neliniștii, al rupturii, al căderii și al disoluției ființei: „Respiră adânc, drumul e greu, / șobolanii se înmulțesc ca ciupercile după ploaie / prin abatoarele părăsite de măcelari!/ (…) / Aici nu există răspunsuri, doar întrebări! / P.S. E prima duminică după sâmbăta întemnițată. / Din patul repartizat de mai-marele celulei, / adulmec urma vântului gravat în valurile mărunte ale Dunării. / Stuful căzut peste orizont îmi amintește de tine, mamă, / veghindu-mi somnul”.

Discursul poetic al lui Andrei Gazsi se contopește într-o poezie amplă, solemnă, cu note grave, estompate însă de timbrul familiar pe care îl imprimă, pe alocuri, lirismului său. După o perioadă de frământate căutări, Andrei Gazsi experimentează viața carcerală, însă nu din interiorul celulei, ci în calitatea sa de angajat la temutul penitenciar din Aiud, deținând funcția de controlor tehnic de calitate. Poemele sunt scrise din perspectiva deținutului, lipsit de libertate, constrâns la o existență limitată, închisă, claustrantă și surprind avatarurile ființei într-un univers ermetizat. Deținutul, o replică a lui Iona forțat să trăiască o experiență-limită, îi trimite scrisori mamei prin care se asigură că viața continuă într-un șir nesfârșit de încercări menite a transforma din interior omul. Scrisul devine încă o dată un act de supraviețuire: „Dragă mamă, / îți scriu din atelierul de creație al penitenciarului, / aici unde, astăzi, Bulgaru / (a fost turnător în industria sârmei) / debutează în poezie”. Poetul se pliază cu naturalețe pe registrele poetice. Tonul colocvial coexistă cu tonul solemn, iar nuanțele stilistice mențin pe traiectoria emoției discursul poetic. Se remarcă formula epistolară drapată cu un întreg ceremonial al spunerii, al mărturisirii, al tăcerii, însă nu este neglijată imaginea sensibilă creată pe marginea unei realități aflată sub semnul anulării ființei. Andrei Gazsi îmbracă urâtul, diformul, întunericul în lumină poetică, de asemenea reconfigurează elementul carceral, îl recompune și îl redimensionează în tonalitate lirică. Versurile conțin toate frământările omului constrâns să existe într-o existență a limitei. Metamorfoza are loc treptat, tăcerea închide ființa, mișcarea este dinspre exterior spre interior. Golul, sentimentul de vid existențial, de trăire halucinantă a insului prins în capcana timpului străbat întregul volum: „Până la libertate timpul meu va fi suspendat în punctul acesta, / în acest spațiu întins ca un cearșaf peste furtuni, / unde moartea nu e moarte, unde hăul nu e hău, plânsul nu e plâns / ci doar un gol / precum femeia pentru care am ucis”.

Tonul este unul melancolic, comprimat într-o lirică a tăcerii, a reciclării ființei. Poeticul nu mai este un mecanism prin care se exhibează trăiri, ci surprinde, într-o orchestrare in crescendo, avatarurile ființei impactate de grota existențială: „P.S. Aici nimeni nu pune întrebări, / ce e programat să se întâmple se întâmplă. / Aici doar speranța ucide cu adevărat, dragă mamă. / În drumul tău spre biserică, nu uita, / oprește-te la ceasornicarul de sub gang / și întreabă-l dacă a reușit să repare / ceasul meu argintat, cu rubine”.

Poezia lui Andrei Gazsi este fundamental reflexivă, cu irizări interogative. În cele mai multe poeme, forța se coagulează în post-scriptum, într-o dinamică a rostirii ce pregătește finalul. Acolo este concentrată întreaga idee și stârnește la o reflectare profundă asupra sensurilor adânci; scrisorile poetice devin condiție a supraviețuirii ca în Șeherezada: „P.S. Îți amintești, dragă mamă, când mă-ntorceam de pe uliță / și te rugam să-mi îmbrățișezi diminețile / pentru a nu mă rătăci în pustietatea iubirii?”; „P.S. Așadar, și tu vrei să mă auzi cântând, dragă mamă, / mai înainte ca sfârșitul veacului / să înceapă cu adevărat?”. Imaginea femeii, a iubitei, fragmentele care au menirea de a recompune albumul de familie estompează dramaticul existențial. Reprezintă antidotul împotriva degradării, a alienării ființei: „Te văd, dragă mamă, te văd prin decolteul orizontului / cum mături frunzele dimineții din fața porții / pentru ca slujba de duminică să intre neprăfuită / în ograda tristeții tale”; „Mă hrăneam cu lumina palidă din fereastra adolescenței, / în casa văruită-n mândrămărie a bunicii”. Andrei Gazsi nu vorbește despre sentimente, ele parcă trebuie repugnate, estompate în acest univers, ci despre amintirea lor. Femeia este doar invocată, este imaginea care ar putea salva, și totuși este privită ca o slăbiciune: „Și totuși tânjesc după iubire, / câtă lașitate!…”.

Andrei Gazsi surprinde totul într-un firesc al rostirii ce eclozează în gesturi sau trăiri mărunte, în senzații ale unei ființe ce experimentează voit închiderea într-un univers în care e vizibilă apetența pentru comunicare a insului însingurat. Discursul devine un rezervor de stări, de neliniști ale ființei interiorizate și grăbit metamorfozate, iar scrisul se constituie în imagini sensibile, care mișcă, deopotrivă galvanizează: „Tu ești în celălalt, pe lavița din poartă, croșetând o inimă / din flori de soc, din coada șoricelului și gălbenele”. Poemele reflectă zgura unei lumi în declin, amputate și în criză, iar poetul își dă întâlnire, cu temele majore, în cuvânt.