Viorica Mureșan, O vacanță în Corfu

S-a trezit în dimineața asta, altfel. Altfel pe dinăuntru. Dar nu numai atât. Radioul a pornit fără cele două palme, care, de obicei, îl convingeau să nu mai bâzâie. Cafeaua a curs în filtru fără să bolborosească. Fereastra s-a lăsat deschisă fără să scârțâie și focul s-a aprins și n-a ieșit fir de fum prin crăpătura de pe mijlocul plitei.

Întinse brațele spre dulapul suspendat. Culmea. N-o mai dureau. Luă ceștile de cafea și le ținu deasupra capului ca pe niște trofee. Numără în gând până la treizeci, făcu două piruete largi, apoi le depuse pe masă. Închise ochii câteva secunde, așteptând să apară steluțele verzi. Dar nimic. Nici măcar când i-a deschis. De bucurie, cu mișcări rapide și caraghioase, eliberă scaunul preferat al Anucăi. Și Anuca tocmai intră.

Nici nu apucă să zică „Bună dimineața”, că Viola o cuprinse în brațe, conducând-o pe ritmul muzicii până la scaun.

– Bine-ai venit, draga mea! (Se întinse spre radio și-l opri.) În sfârșit am o veste bună. Sunt nerușinată! Ne-ru-și-na-tă! Auzi?

– Tu, nerușinată? De când și până când?

– De azi dimineață, de la ora șase fix. În timp ce făceam cafeaua, așa, nitam-nisam, am simțit că sunt alta. Și, după cum vezi (se aplecă precum un actor la sfârșitul spectacolului), sunt. Știi de ce? Pentru că în sfârșit nu mi-e rușine să-ți spun adevărul. În ultimul timp mă vizitează niște steluțe verzi. Mai puțin azi… ha-ha-ha!

– Cred că te-ai scrântit!

– Scrântită ori nu, mă simt bine. Și nu-i veni tu acum să-mi strici voia. Și, până la urmă, asta e firea mea. Am avut destul timp să mă gândesc. (Se uită la ceasul de pe perete.) E șapte.

– Mda… timp berechet! O oră… ce să zic? Treizeci de ani n-ai gândit cum trebuie și țac-pac… într-o oră ai rezolvat!

– Da! Și am argumente. Firea mea e veselă. Mi-o amintesc foarte bine. „Vioara mea”. Știi cine-mi zicea așa? Unchiul Vasile. Lăcrimam ca la comandă și când vedea că nu plâng cu lacrimi de crocodil, îmi zicea „violoncel”. Atunci completam scena cu urlete și suspine. Melodrama avea mereu același happy-end. Mă lua în brațe și-mi promitea o bondiță albă, pe când mă voi mărita. Hm! Ce farmec avea bondița albă, habar n-am, dar era declicul care mă făcea să râd și să-l îmbrățișez.

– Poate declicul era măritatul. Dacă era măritatul și te-ai înșelat? Hm… Ce zici? o inoportună Anuca.

– Nici vorbă. Cuvântul acela era cu totul abstract, pe atunci. Și oricum, mai târziu, când i-am înțeles semnificația, am știut că n-o să mă mărit cu voia niciodată. Așadar, da capo… Tu, draga mea, mă cunoști de un deceniu. Eu, de cinci. Nerușinată am zis. Nu mincinoasă.

Anuca o privi ridicând ușor din sprâncene, în timp ce termină de băut cafeaua.

– Te las în apele tale. Spor la ce vei fi făcând!

Ieșiră împreună în curte. Anuca pășea înainte, întorcând în minte pe toate fețele cuvintele Violei. Și nu doar cuvintele. Mișcările. Lentoarea lor bine știută dispăruse cu totul. Și ochii. Ochii Violei, deși mai adânciți în orbite, erau mai vii. Doamne ferește! Își făcu cruce pe ascuns. Ce ironie ar fi ca singura ei prietenă să-și piardă mințile. În definitiv, se încurajă în gând, e doar o părere iscată mai degrabă din frică. Și-apoi, ce relevanță mai are nebunia în proximitatea Ewingului? Simți un spasm în tot corpul. Deschise poarta de fier forjat și scârțâitul acesteia o reașeză în prezent:

– Când, mama-soarelui, îi unge fierăraia asta?

– Ieri, îi răspunse cu nevinovăție Viola. Daʼ ce te miri? Ieri m-am ființat cu sticla de ulei la poartă. Numai că m-am răzgândit. Nu mă mai enervează nici măcar scârțâitul porții. Până la urmă are și el rostul lui.

Anuca trebuia să ajungă la serviciu, așa că se predă:

– Bine… pe mâine! Și fii cuminte!

*

Lucra de douăzeci de ani la spitalul de nebuni care funcționa într-o clădire veche, în pădurea de la marginea de miazănoapte a orașului. Înainte să fie balamuc, fusese maternitate. Anuca s-a născut acolo. Poate chiar în salonul în care acum erau bolnavii îngrijiți de ea. Salonul 17. De unde știa? Nu de la mamă, a doua Ană din familie, moartă de douăzeci și cinci de ani. Ci, bunica ei, prima Ană, i-a povestit cum înainte să-și vadă nepoata, i-a auzit glasul.

Anuca închise portiera și păși îngândurată pe aleea dintre stejari. Se opri fără să știe de ce. Își verifică totuși geanta, buzunarele. Totul era în ordine. Mai rămase câteva secunde pe loc, nehotărâtă. Apoi zâmbi șoptind cu înțeles: „mamă Ană, mamă Ană”. În urechi îi răsunau cuvintele bunicii. „Binevestitu-ț-ai vinirea pă lume, Anucă. Auzâtu-s-o gura ta până-n creierii pădurii Șimoșuli și hăpt crăpatu-s-o de zuuă”.

Îi apărură în minte fără să vrea scurtele momente de luciditate ale mamei Ana dinaintea plecării. Singurele cuvinte care aveau cât de cât sens. „Pădurea Șimoșuli” și „în pădurea Șimoșuli”. Mult timp n-a luat în seamă. S-a întâmplat când Andrei, soțul ei, a părăsit-o. Atunci, pentru prima oară, Anuca a urcat printre bătrânii arbori până pe coama dealului. Când a coborât, totul se limpezise în capul ei, de parcă i s-a luat un văl de ceață de pe ochi.

Așa se întâmplă și acum. Gândul despre ce și cum va fi cu Viola, n-o mai speria. Totul va fi cum trebuie să fie. Știa doar că e recunoscătoare lui Dumnezeu pentru această prietenie. Și pentru rolurile ei de la serviciu, la fel de speciale. „Maica Tereză” a domnului profesor de istorie, „Nuțica scumpă” a unui bătrânel slab și vioi ori „Genny”, de la Jennifer Lopez. Ăsta-i plăcea din cale-afară. Și pacientul care o numea așa. Un fost actor uitat de familie și admiratori.

Își curăță cizmele de pământ și frunze uscate, deschise ușa spitalului și intră.

*

Dimineața următoare, la prima oră, Anuca veni la cafea, ca de obicei.

– Bună dimineața! Mmm… ce bine miroase!

– Bine-ai venit! Daʼ ce-i cu uleiul?

– Ți-am uns poarta. Că n-o să las după tine și maximele tale despre rostul scârțâitului.

Viola turnă cafeaua în cești.

– Da. Știu. Tu ești inteligenta dintre noi două. De aceea te-am ales de prietenă. Mare noroc am cu tine! Ți-am spus vreodată că înaintea ta n-am avut nicio prietenă adevărată? Ți-am spus?

– N-ai apucat. Erau multe alte subiecte pe rol. Dar, apropo, de ce?

– De ce, ce?! se copilări Viola.

– Îți stă bine să faci pe proasta. Știi tu!

– A, nicio prietenă? Am mai multe răspunsuri. Poate… pentru că în școala primară aveam părul scurt, tuns cu breton. Opera de artă a dragului meu bunic Ioan era inspirată dintr-o fotografie a regelui Mihai-copil, pe care o ținea la icoana Maicii Domnului, deasupra mesei. Eram singura fată din clasă fără codițe, și, cred, nici nu prea semănam a fată. Sau… poate pentru că mai târziu, scăpată de tunsoarea regească, primul meu moment de grație feminină s-a dovedit a fi un adevărat fiasco. S-a întâmplat jucând-o pe Luluța. Mama mi-a cusut o rochie superbă. Am avut și panglici și nasturi de perle și pantofi albi de lac. Dar toate au fost eclipsate de plasa de prins fluturi, meșterită de același bunic. Din cauza ei și-a imaginarilor fluturi, deși am spus replicile perfect, m-am ales cu mai multe râsete decât aplauze. Sau… poate pentru că, în liceu, colega mea de bancă, Maria, o brunetă frumoasă, cu păr creț și ochi albaștri, îmi știa gândurile și inima pe de rost. Mi-a demonstrat foarte punctual implicațiile basmului în viața reală. Anume că, Făt-Frumos nu e pentru cine se pregătește, ci, știi și tu vorba, pentru cine se nimerește. Și i-a ieșit perfect. Și cu acte. Ești mulțumită, draga mea?

– Întru totul. Prietenie să fie. Subiectul îmi convine. Te las pe tine prima, că tot ești în vervă.

– Ok, un moment!

Viola luă câteva înghițituri de cafea, în timp ce cu arătătorul trase în dreptul tâmplei cercuri, semn că se gândește. Apoi, decretă:

– Știu! Cândva, cândva-ul acesta se numește gimnaziu, dacă vrei să știi, eram foarte bună prietenă cu băieții. Mă aliam lor. Intram în trupă. Eram bătăușă. Jucam în echipa de fotbal. Mă scăldam cu ei în aceeași băltoacă. Mă simțeam liberă și puternică. Mama a întrerupt violent starea mea de vedetă masculină, în urma unui episod la fel de violent. Suporți?

– La ce sunt buni prietenii? Zi!

– Era iarnă. Duminica dimineața, toți urmăream același serial, singurul de fapt. „Dick Turpin”. Nu mai știu despre ce era vorba. Era cu bătaie… așa că, într-o pauză am organizat trupele. Și cum toți aveam fulare, le-am înnodat la un capăt și ne-am duelat la grămadă. Un coleg mai slab de nas a sângerat tocmai când a intrat diriginta în clasă. La ședința cu părinții, mama a fost ridicată în picioare, împreună cu mamele băieților. Cam atât.

– Cam mult… sunt sigură că ți-ai luat papara. (Viola dădu din cap.) Biata maică-ta, te-a înțeles până… la sânge. Și precis, de atunci, ai găsit destule moduri mai inspirate de a te simți liberă și puternică. Dar, mă rog, îmi vine și să râd când mă gândesc la claritatea și simplitatea lecțiilor de dezvoltare personală din copilărie. Și imediata lor valorizare. Care copil știa de drepturi? Eram toți tabula rasa la acest subiect.

Râseră. Și când se liniștiră, Anuca zise:

– Prima mea bătaie în numele prieteniei, dacă mă gândesc bine, cam tot în vremea gimnaziului a fost. Prietena mea, Adina, locuia mai sus cu cinci-șase case. Mă trimisese tata la un bătrân în capătul străzii. Un fel de mecanic de căruțe și biciclete. Trebuia să-i cer nu știu ce unealtă și să i-o aduc repede. Adina era în curte. M-a chemat să-mi arate cutia ei cu brizbrizuri. Le-am admirat pe îndelete. Avea câte o poveste pentru fiecare, și, ca o Șeherezadă, m-a făcut să uit ideea principală. Tata mă aștepta răbdător la poartă. Tăiase o nuia din gardul de răchită de vizavi și o curățase de frunze. Era vară. Purtam pantaloni scurți. Mi i-a lungit cu dungi roșii, albastre, violet. Am spart tiparele modei. Restul verii am purtat pantaloni lungi.

– N-aș da vina pe prietenie, draga mea. Nici măcar pe poveștile Adinei. Mai degrabă, pe aurul de gâscă din cutia ei. Aurul îți ia mințile. N-am spus-o eu. Dar de unde să știe un adolescent că aurul e de gâscă sau nu? Și nici n-ar fi avut vreo importanță pentru tine. Conta doar ideea că Adina are și tu nu. Dar pentru că e vorba de familie și nu de latura ta materialistă… ți-ai meritat-o! Știi tu, familia pe primul loc. Reguli sănătoase și clar exprimate. Ce zici? Mă descurc?

– Perfect. Tata a fost un familist convins. Să nu ne lipsească nimic era legea lui. Și să participe toată suflarea.

– Și Adina?

– A renunțat repede la mine. Avea mult timp liber. Eu mă jucam numai cu programare. (Se uită la ceas.) Hai că trebuie s-o șterg!

– Sfântă Maică Tereză, mulțumesc! Mâine e rândul tău. Vino ca azi, mai devreme. Știi că n-am somn. Te pup! Serviciu ușor!

Până intră pe poarta spitalului, Anuca nu se gândi decât la întâlnirea de mâine. Viola era în stare să tacă la nesfârșit despre anumite lucruri. Va trebui s-o provoace.

*

Anuca intră în salon.

– Bună dimineața, domnilor! Ați dormit bine?

– Nuțică scumpă, sergentul a sforăit continuu până la miezul nopții. Să mor, nu alta, se plânse Max. Și apoi, până la cinci, numai pas de defilare. La stân-ga! La dreap-ta! Ce zici? Comenzi… comenzi. Dacă veni vorba, mi-ai comandat dopuri pentru urechi? Știi ceva de ele, Nuțică scumpă?

– Ei, cum nu! Doar ți-am promis. Anuca scoase din buzunarul de la piept două dopuri albastre, de plastic moale. Îți plac? Probează-le!

Max zâmbi larg, cu toată fața, ca un copil care primește o jucărie nouă. Era rezolvat. Dacă dimineața primea un obiect nou, toată ziua avea de lucru. Nu deranja pe nimeni. Va începe cu proba dopurilor, urmată de încântarea senzației de-a fi surd. Va continua cu găsirea unei ascunzători sigure. Multe încercări. Repetarea operațiilor. Totul executat cu multă preocupare și dedicare.

Anuca pregăti două pastile și un pahar cu apă.

– Domnule Davidescu, mă bucur că vă simțiți atât de bine! Prin urmare, tratamentul vă face bine. Domnul doctor insistă să-l continuăm. Altfel, cine mai comandă în salonul 17?

Mândru, în uniforma bej cu carouri kaki, pacientul luă poziția drepți și-o salută cu mâna la frunte.

– Sergent Davidescu, la datorie! Să trăiți!

Înghiți pastilele și goli paharul cu apă.

– Felicitări, sergent! Pe loc repaus!

Domnul Davidescu se urcă în pat și rezemându-se cu spatele de perete urmărea cu atenție fiecare mișcare a Anucăi. Aceasta își puse ochelarii și se apropie de calendarul care atârna lângă cuier. Urmări cu degetul și zise tare:

– Miercuri, 20 noiembrie. Domnule profesor, ce lecție avem azi?

Profesorul, un pacient înalt și subțire, cu nas coroiat și ochi ageri, se ridică precipitat, și, cu pași măsurați, cu mâinile împreunate la spate, făcu distanța de la pat la ușă repetând:

– Miercuri. 20 noiembrie. Miercuri. 20 noiembrie… 20 noiembrie.

Apoi, ridicând brațele, se întoarse spre auditoriu.

– O! Bineînțeles! 20 noiembrie 1989. Congresul al XIV-lea al PCR. Și ultimul. Lucrările au ținut patru zile și cizmarul a prezentat… citez din memorie „Raportul cu privire la stadiul actual al societății socialiste, multilateral dezvoltate”, bla, bla, bla… 24 de capitole… șase ore de citit. Ceaușescu a rămas fără salivă. 3.300 de delegați au aplaudat frenetic ridicându-se în picioare de 300 de ori. Ritual politic? Da! Nu? Ultimul cântec de lebădă al secerii și ciocanului? Oare mă credeți naiv?

– Ce memorie, domnule profesor! îl întrerupse Anuca. Poftiți pastilele! Ritualul pentru întreținerea memoriei. Să nu uităm că fără lecțiile dumneavoastră de istorie, viața noastră ar fi cu totul anostă. Vă rog!

– Sfântă Maică Tereză, că bine zici!

Se grăbi să înghită pastilele și continuă prelegerea gesticulând cu aplomb, adresându-se sergentului și lui Max, ca unor elevi preferați. Anuca îl mai lăsă câteva minute să se desfășoare, apoi dădu tonul la aplauze. Știa că profesorul nu poate fi oprit altfel. Drept care, oratorul înclină în semn de mulțumire capul, își luă cartea de pe noptieră și se cufundă în lectură.

Anuca se așeză pe marginea unui pat, atingând ușor spatele pacientului.

– Vă simțiți rău, domnule Albu? Domnule Albuuu? Bună dimineațaaa! insistă ea cu blândețe.

– Da… Foarte rău… foarte rău. Domnul Albu mă urăște. Mi-e frică de el. Azi nu mă cobor din pat.

Bărbatul tremura sub pătură. Apoi se întoarse brusc și se adăposti cu capul în poala Anucăi. Își împleti brațele pe după mijlocul ei și începu să se legene.

– Bine, dar putem rezolva foarte ușor, îl liniști ea, mângâindu-i creștetul pleșuv. Se ridică și scoase din buzunarul drept un fir de busuioc. Îl umezi în paharul cu apă de pe noptieră, apoi rosti solemn:

– Eu, Maica Tereza, te botez în numele Tatălui, al Fiului și-al Duhului Sfânt. Amin!

Îl atinse cu busuiocul pe frunte, pe piept, pe umeri.

– Cum vrei să te numești astăzi, fiule?

– Păi… cred că Petru. Ca pe Sfântul Petru.

– Domnul Petru! Să fie într-un ceas bun! Băieți, să-l felicităm pe domnul Petru!

Toți se înghesuiră să-i strângă mâinile domnului Albu, care, fericit de-a binelea, se dădu jos din pat. La sfârșitul felicitărilor, își bău cuminte pastilele. Anuca scoase din același buzunar un mănunchi de chei și le clincheti, făcându-i atenți.

– Domnul Petru e foarte curajos… și de încredere. De aceea îi dau cheile mele în grijă, până deseară. Cheile de la raiul meu.

Erau chei de yală și de zar de la ușile vechi ale casei. Le purta la serviciu. Probase mai demult cu alt pacient și s-au dovedit funcționale. Acum, domnul Albu avea nevoie de ele.

Anuca se apropie de cel mai vârstnic pacient. Constantin părăsise primul ceata sfântului Petru și bombănea în timp ce deschidea și închidea ușa.

– Dumneata ce mai faci, bunicule?

– Ia, fătu mieu, am înhămat caii (și arată spre Max și sergent). Ăștia (arată spre restul) n-au ce lucra. Umblă fleandura. Io trebe să mă duc pă lab, la arat. Numa îl aștept pă Trăian. Trăiannn! Trăiannn!

Traian, fiul lui, murise anul trecut, dar tatăl îl aștepta în fiecare zi. Anuca îl liniști, luându-l de braț și-i vorbi aproape în șoaptă:

– Traian nu poate veni, bunicule! Are de terminat șantierul. Știi că toate sunt în capul lui. Mi-a spus că te roagă să-l ierți. Uite, ți-a trimis niște tutun de pipă.

Anuca scoase din același buzunar o punguță cu tutun. Bătrânul o privi recunoscător. Se desprinse de brațul ei și în câteva secunde răscoli toată noptiera, căutându-și pipa. O prezentă tuturor, apoi se așeză pe pat, începând s-o curețe meticulos.

– Bunicule, poftim bumbii dumitale! Ai timp să lustruiești pipa până după-amiază, când ieșim la plimbare.

Dar bătrânul nici vorbă să renunțe. Deschise gura și primi pastilele, cum cel ce s-a spovedit, cuminecătura.

Anuca se opri lângă patul celui mai tânăr pacient.

– Dumneata, Alexandre, ce mai zici?

Alexandru își feri privirea. Zise mucalit:

– Nimic. Te ascult pe tine cum îi îmbrobodești pe nebunii ăștia. (apoi agresiv) N-ai pic de rușine! Ar trebui să-ți fac dosar penal pentru asta. Și pentru… discriminare. (cu ochii umezi) Și azi sunt pe locul șase în agenda ta? Și azi? Până când?

Anuca se așeză lângă el și-i luă obrajii între palme ca unui copil drag:

– Până o să crești mare, Alexandre! Până atunci, poftim pastilele! Fără dosare, fără lacrimi… Doar noi doi, pastilele și paharul cu apă.

Alexandru se execută ascultător, privind-o în ochi. Primi o pupătură pe frunte și se cuibări sub pătură.

Ultimul pacient stătea la geam, cu palmele lipite de sticlă. Soarele inunda salonul și domnul Șerban se pregătea de spectacol.

Anuca se duse la oglindă. Își scoase agrafele din păr. Își scutură capul, se rujă, apoi se apropie de el.

– Domnule Șerban, astăzi arătați foarte bine!

– Mulțumesc, Genny! Știi să minți frumos! În schimb, tu arăți de milioane!

Îi pupă mâna, apoi i-o ridică în aer, invitând-o să facă o rondă. Așa începea jocul, și, toți îi priveau muți.

Anuca: (dând des din gene) „Ochii mei au strălucirea / Melancolicelor astre.

D Ș.: (indiferent) Nu-mi plac florile albastre!

Anuca: (răsfirându-și părul) Părul meu cel negru-n care / Bate vântul vagabond…

D Ș: (tranșant) Mie-mi place părul blond!

Anuca: (umezindu-și buzele) Gura mea, floare de sânge, / Este visul unei muze…

D Ș: (trist) Unde-s palidele buze?

Anuca: (apăsându-și palmele pe piept) Vei găsi în al meu suflet / Castitatea ideală.

D Ș: (hotărât) Vreau pe cea care mă-nșeală!”

Râseră la unison. Anuca îi mulțumi ca-n fiecare zi pentru „o poezie pe lună”, proiectul domnului Șerban.

– Gennyfăr, meritul e al prietenului meu, Cincinat. Cât mai are de trăit cu noi?

– Fix zece zile.

– Zece zile? Trebuie să-mi gândesc planul pe decembrie. Aș merge în… Franța. Îl știi pe Villon?

– Nu! De unde? Poate pe Marc Anthony, Ben Affleck și…

– Bine… lasă! Nu-ți face griji, draga mea! Te țin la curent. Mă încadrez perfect în timp… și spațiu. De replici, vreau să zic. N-am uitat, dragă Gennifăr. Numai un nebun ar putea să uite promisiunea făcută unei doamne. Nu mai mult de zece versuri, știu. Și… hai, nu-i timp de pierdut. Dă-mi pastilele, că altfel rămâi fără poezia de pe lună!

Anuca i le dădu, îi salută pe toți la grămadă și, mulțumită, traversă holul, intrând în biroul asistentelor.

*

Viola se trezi. Nu voia să deschidă încă ochii. Simțea lumina felinarului sau lumina din vis? Da, visul. Visul. Voia să-l mai păstreze un timp. Strânse pleoapele. Gâsca aceea albă și grasă cu penele-i strălucinde, călcând pe podeaua aceea imaculată. Și mama ei, alături de gâscă. Desculță și purtând doar juponul de in alb ca zăpada. Doamne, cât era de vie și liniștită. Și cât de frumoasă, cu părul pieptănat peste cap și prins la spate. Și cum pășea ea, pășea și gâsca. Și-n jur, lumina intra prin geamurile mari cât pereții. Și dincolo de geamuri, aceeași lumină scălda pădurea.

Trecu un timp în care stătu nemișcată. Întinse o mână. Se lovi de perete. Cu cealaltă recunoscu pervazul. Se ghemui sub plapumă, ținându-și genunchii în brațe. Era atât de bine. Deschise în sfârșit ochii. Lumina felinarului de pe trotuar bătea în geam. Se răsuci, ridicându-și umerii. Un scurtcircuit îi străbătu spinarea.

– Doamne, Dumnezeule mare! Îți mulțumesc pentru mama. Pentru Anuca, pentru părul rar și subțire și, cred, pentru… electricitate!

Se lăsă pe marginea patului și coborî direct în papuci. Cu steluțele verzi cu tot. Dar, acum ele nu luminau întunericul, ci, împodobeau juponul de in alb ca zăpada al mamei și penele albe ale gâștei. Mâinile îi erau străine, dar n-o dureau. Reuși să se încadreze în timp și, ca niciodată, nu era deloc curioasă cu ce subiect va veni Anuca.

Auzi ușa și vocea binecunoscută.

– Bună dimineața! E?

– Da, e! Acum c-ai venit, e și mai bună!

Anuca se așeză. Un minut, tăcerea fu întreruptă doar de sunetul ceștilor și farfurioarelor.

– Parcă ziceai că nu ești mincinoasă! trânti Anuca.

– Poftim!?

– Parcă ziceai că…

– Că ești cea mai bună și singura mea prietenă. Știu! Ești. Ți-am spus săptămâna trecută ce am hotărât. Da. Ieri am semnat. Nicio chimio. Nicio imuno. Nu ți-am spus despre ce vrei tu să auzi? Asta nu înseamnă că sunt mincinoasă. Ce motiv să mă cerți! Aveam nevoie de un răstimp… Și-ți spuneam oricum. Nu poate omul să tacă! Repede sari cu gura pe el. E marele tău defect. Ți-am spus-o măcar de o sută de ori.

– Defect, nedefect, vreau să știu! Nu am chef să te văd cum navighezi ca o zăludă, pe mările însingurării, dacă-mi permiți figura de stil, uitând că sunt cu tine. Și… florile…? Din tomberon?

– Frumos! Acum îmi verifici tomberonul?

– Proasto, te-am scăpat de reclamele din poartă. Știu că nu le citești. Și ce bine faci! Altfel n-aș fi aflat că Mihai a trecut pe aici.

– Și de ce, mă rog, crezi că a fost el? Poate a fost altcineva. Un admirator nou-nouț.

– Da!? Chiar? Ai lăsat pe cineva să se apropie de tine, de când a dat bir cu fugiții Mihai? Protocolară din cale-afară, căzută din stele, zăbăucă de nu vezi la doi pași. Poftim! Opera dumnealui. Mi-a zis și Marina că nu i-ai răspuns ieri la salut.

– Când? N-am văzut-o. De ce să nu-i răspund?

– Păi asta zic. Nu vezi la doi pași. Deci…

– …Da… Mihai a fost. Alaltăieri… Nu s-a schimbat deloc. Șapte ani… Voia să… De fapt, nici nu știu precis ce voia. Nu mi-a spus. Poate că nici nu l-am lăsat să spună. Știu doar că s-a mutat definitiv la Oradea. Și-a deschis cabinet. Anda a început școala. E atât de frumoasă! Mi-a arătat câteva fotografii. E la Blaj cu mama ei. Cam atât.

– Atât?

– Ce mai vrei? Amănunte? Da. Am stat aici la cafea. Apoi în grădină. Ce era de văzut? Crizantemele… burzuluite de vânt. Și Mocasin. S-a jucat cu el. Sălbaticul! N-a lătrat deloc. M-a întrebat dacă am pe cineva și i-am spus că am o prietenă foarte bună. Ce, nu-i adevărat? Ce să-ți mai spun? Despre virgula rămasă în aer? Nu-mi pare rău. Îl iubesc și acum și tocmai de asta, altă posibilitate nu există. A făcut foarte bine că a venit. I-am mulțumit. Ce te holbezi?

– Cu alte cuvinte, l-ai alungat.

Ca la un semnal nevăzut, Viola se ridică de pe scaun și izbucni:

– Asta înțelegi, nebuno! Mă și minunez ce scoți din gură. Ți-ai pierdut realismul prin paturile salonului 17? Parcă n-ai ști că timpul, pentru unii, nu schimbă nimic. Doar carnea. Și oasele. Și…

Speriată de propriile strigăte, tăcu. Apoi continuă fără să țipe:

– Și, ca să-ți fie clar, niciodată n-am navigat pe mările însingurării. Și încă ceva la fel de important… chiar acum sunt… fericită. Punct.

Anuca o luă în brațe, legănând-o ușor. Știa că punctul Violei era fix și cardinal. Dar mai știa că după punct, uneori începe altă propoziție. O așeză cu grijă pe scaun, ca și cum ar fi fost de porțelan. Se aplecă spre geantă. Scoase un pliant, fâlfâindu-l veselă prin fața Violei. Îl desfășură, acoperind cu el toată masa.

– Ce zici de-o vacanță în Corfu?